Generalului are cine să-i scrie

Pentru varianta cazonă a doctoranturii, citatul pare, în diferiți termeni, un soldat: poate umbla pe coate, camuflat în tranșeele altuia, după cum poate și defila cu panaș, la început de capitol propriu, așteptând totuși serviabil oferta duplicatului.

Oprea, Licu, Radu, Andronescu, Olguța Va­silescu, fosta secretară Popescu (Nea­gu), Onțanu, Copos, Mang. Din iunie 2012, de la debutul scandalului global în jurul pla­giatului lui Ponta, s-a profilat o veritabilă uniune națională a plagiatorilor în rezervă – listele de nume probate și suspecte sunt mult prea lungi, nu se poate deocamdată decât spicui. În ultima vreme, îndrăgitul con­ducător de doctorate d-l Gabriel Oprea, general, academician, arhiministru, a fur­nizat fără să știe un material suficient pen­tru a întocmi o foarte concisă psihologie a plagiatorului politic român.

Există, se pare, stilistici efer­ves­cen­te ale plagiatului. Imposturile academice sunt de multe soiuri, în­să azi – pentru a măsura de­cli­nul chiar și în aria fraudei – îm­prejurări fatal incongruente cu inte­gri­ta­tea academică, precum cazul Sorin An­tohi din septembrie 2006, au un ce de ra­fi­na­ment revolut. Dincoace de plagiatul pur și dur, doctoratele înrădăcinate în com­pro­mitere (manevre politice și sexuale mai ales) par circumstanțe mai sofisticate. În­să ide­ea că și inși precum plagiatorii po­me­niți – naturi căznit orale, dotate cu re­flec­tor – se ocupă cu scrisul e nemiloasă și veș­te­jeș­te orice intenție onorabilă pre­tu­tin­deni îm­prejur. Pagini după pagini iden­tice, ca­lu­puri întregi de text încolonate în re­pe­tiții obscene, mascaradă metastatică a pa­ragrafului infracțional organizat. Nu și-au închipuit că există programe atât de im­pa­rabile precum Turn-it-in (turnitin.com), care a oferit comparații complete între lu­crări ale liceenilor și studenților și even­tualele lor surse de inspirație toxică, ca să asaneze o bună parte din producția inci­pi­en­tă de cunoaștere, mai ales în spațiul an­glo-saxon. Despre vidanje și stratigrafii in­tertextuale cu mult mai subtile precum eTRAP („Electronic Text Reuse Acqui­si­tion Project“) al Universității din Göt­tin­gen nici nu trebuie insistat în atare context.

Pentru varianta cazonă a doctoranturii, ci­tatul pare, în diferiți termeni, un soldat: poate umbla pe coate, camuflat în tran­șeele altuia, după cum poate și defila cu pa­naș, la început de capitol propriu, aș­tep­tând totuși serviabil oferta duplicatului. Te­zele rezultate sunt mici mișcări de trupe pe timp de pace și care, nu-i așa, n-ar trebui să deranjeze pe nimeni. Ce știu, în fond, ceilalți despre domeniile noastre se­cretizate, despre anvergura competenței din umbra „interesului național“, despre puseul de martiraj bibliografic. S-au pur­tat discuții nesfârșite, suprarealiste în cel mai posac sens, despre funcția – și despre data de naștere – a simplelor ghilimele, de parcă respectivii doctoranzi scriseseră ușor contemporani cu neozoicul sau cel puțin cu Tărtăria, de parcă jumătăți de teză însăilate din citate ar fi răvășitor de doct. Vinovații au mutilat și au fărâmițat verdictul imperturbabil de simplu, simplu de tot, al plagiatului care le revenea, mo­bilizând comitete și comiții, subterfugii și amânări, obrăznicii și revanșe. Nu le-a ve­nit, poate, să creadă. Doctori în plagiat, au făcut un doctorat pentru că asta venea la rând, au bifat. Vorbesc unii despre sub­tile încrengături între cunoaștere și pu­tere?! Aș! E numai despre puterea par­ve­nită – cunoașterea a sucombat întreagă, ano­nim, mai de mult. În peisaj, Dinu Pă­tu­rică se distinge ca merituos: măcar velei­ta­tea acestui titlu i-a lipsit. Închipuiți-vă că ceea ce se numește strategie națională de apă­rare, în atâtea alte cazuri care ies la su­prafață (bravo, Emilia Șercan, Sidonia Bog­dan!), s-ar inspira, poate s-ar bizui, ba chiar s-ar conduce după aceste capete.

Dar cel mai regretabil e că în pri­vința fraudei de plagiat nu poa­te fi surprins decât indirect un element atât de revelator: fla­grantul. El poate fi cel mult re­constituit. Momentul acela privat și acut, perfid, inefabil dintre copy și paste... Mo­mentul – dar s-ar putea spune: suspensia, l’atto puro al celei mai impure decizii, starea de grație necrozată, ce mai, fie Auf­takt, fie fatidic epoche husserlian – în ca­re viitorul doctor își spune, prompt: „ia să iau ceva de-aici“. „Și de aici.“„Și asta.“ Și mai târziu: „hai că acuma e gata“. Totul se întâmpla între drumurile nu o singură dată cu girofar spre ministere, facultăți per­misive și platouri TV cu ghiotura. Cum unii doctoranzi au plagiat din chiar ti­tlu­rile plagiate în prealabil de conducătorii lor de doctorat, trebuie admis și un intim „hai că se poate!“ contagios până la viral. Reducând la absurd acest absurd in­di­vi­dual, e deductibil că se vor depista în cu­rând plagiate terțiare: candidați care, copiind la a treia mână, plagiind adică pla­giate, într-o oglindire nesfârșită a așchiei în copac, vor defini proliferarea perfect ma­cabră a imposturii. Dar poate mă înșel și nu avem de-a face decât cu niște bor­ge­sieni parohiali ai Academiei Naționale de Informații: orice fost doctorand ajuns își creează conducătorul de doctorat...

Un alt general în rezervă, M. Opran (mai aproape de Jormania decât de fizica la­se­relor), a fost propus recent pentru a re­prezenta România în cadrul Comitetului Economic și Social European (EESC), de data asta însă nu din partea patronatelor, unde îi erau plasate atribuțiile, ci pe un loc eligibil din partea societății civile. Cum adică din partea societății civile? Simplu: își revendică, la limita imposturii și cu un larg concurs de factori, apar­tenența la comunitatea științifică. So­cie­tatea civilă și comunitatea științifică au devenit atât de instrumentalizate și oxi­mo­ronice, încât orice legătură între doc­to­rate, numirile politice și brume de ac­ti­vitate științifică/civică devine suspectă din capul locului.

Poate nu este foarte clar. Dis­cu­tând obligați despre plagiatul sis­temic, pare că ne dorim, gru­pat, să restabilim excelența – cu sporurile pe care le-ar adu­ce colectiv. E foarte inexact. Chiar dacă ceva utopic intră în cea mai măruntă re­țetă de urgență: reevaluarea tuturor „doc­tor­at­e­lor“ și „contribuțiilor științifice“ emi­se de subiecți români din 1990 în­coa­ce, cu pier­de­rea tuturor drepturilor afe­rente, dacă e depistat cel mai mic pla­gi­at, inclusiv au­to­plagiat. Ce se ventila pe vre­muri a fi „15.000 de spe­cialiști“, după ce că au fost cam ine­xis­tenți, pot fi azi covârșiți de nu­mărul pla­­gia­torilor. Dar cum s-ar putea mo­biliza așa ceva? Printr-un consorțiu de tip SMURD+ DNA+IML textual? Asta e im­po­si­bil. Dar se poate restabili mai întâi – ca cel mai umil grad al corectitudinii – ce­nușiul prob, mediocritatea plenară, insig­nifiantul func­țional – orice stă cât de cât la locul lui. O neu­tră maculatură pe care să nu o citească mai nimeni e oricum pre­ferabilă acestor salve de impostură care minează sistemul, atât cât a mai rămas. Oricine s-a văzut fu­rat, batjocorit și ani­hilat de supra­pro­duc­ția ambientală de fals are un alt apel – des­pre excelențe tre­bu­ind a vorbi mai rar de­cât apar. Până la a mai pretinde că există și savanți, cer­ce­tători, specialiști viabili de origine ro­mâ­nă, că au un rost și că în­tru­nesc toate ca­litățile pe care și le refuză pla­giatorii, alt îndemn e mai presant. Aju­tați-ne, doc­toranzi din toate disciplinele și partidele, să ne mai și plictisim.