De același autor
Obisnuiti cu pluralitatea confesiunilor crestine, pierdem din vedere ca aceasta diversitate este sensul unui esec temporar al crestinilor de a ramane impreuna, efectul unor disensiuni teologice si nu mai putin spatiul unei tensiuni latente. Secolul din care tocmai am iesit a fost marcat, mai ales in a doua sa parte, de redescoperirea fraternitatii crestine: un fenomen paradoxal, cu atat mai mult cu cat a coexistat cu cele doua razboaie si cu cele doua totalitarisme. Bisericile au hotarat sa rupa crusta neincrederii si a polemicii, pentru a se recunoaste si a se reintalni in unicitatea lui Hristos. Drumul pe care au pornit a beneficiat, la inceputurile sale, de contributia unor personalitati carismatice, care credeau fara rezerve ca unitatea poate si trebuie implinita in istorie, desi tocmai istoria separatiei, cu sedimentele sale, le statea impotriva. Deocamdata, peisajul cautarii unitatii se compune din intalniri teologice pe temele asupra carora se poate ajunge la un acord, din evenimente care ii implica, in sens larg, pe membrii Bisericilor, cum sunt adunarile ecumenice, din cooperari sociale si vizite reciproce. Pentru entuziasti, pentru cei care si-au pus sperantele in miscarea ecumenica, ceea ce s-a petrecut in jumatate de secol este prea putin si da semne de oboseala. Pentru realisti insa, pare peste asteptari, daca ne gandim la cat este de dificil sa dai la o parte piatra de pe mormantul trecutului pentru a renaste.
Mitropolitul Nicolae Corneanu cunoaste, fara indoiala, acest fundal pe care avea sa se proiecteze gestul sau din 25 mai 2008, din timpul unei liturghii greco-catolice. Un gest care i-a surprins pe multi, care a trezit unele entuziasme, dar a si reactivat, inoportun, curente de opinie radicale, cu justificari istorice dintre cele mai diverse. Faptul de a intra in comuniune cu fratii separati are o cu totul alta anvergura spirituala decat celelalte gesturi ale sale, in urma carora a primit aprecierea societatii civile din Romania: recunoasterea trecutului sau de dinainte de 1989 si retrocedarea fireasca a bisericilor greco-catolice din eparhia sa.
Prin gestul sau, Mitropolitul Banatului a creat necesitatea unei pronuntari oficiale a Bisericii Ortodoxe Romane, nu atat in sensul comun al "oficialului", cat in sensul colegialitatii sau al sinodalitatii specifice ecleziologiei ortodoxe. Diferenta de atitudine a Inalt Preasfintitului Nicolae a devenit o problema de ecleziologie, cu miza in primul rand in planul relatiilor dintre Bisericile Ortodoxe si apoi in cel al raporturilor ortodoxiei cu Biserica Romano-Catolica. Este motivul pentru care al doilea comunicat al Patriarhiei Romane ofera o sinteza a viziunii ecleziologice ortodoxe in dialogul ecumenic. In esenta, pentru ortodocsi, comuniunea euharistica este pecetea unitatii de credinta, telul cautarii unitatii, si nu o treapta sau un instrument de realizare a unitatii. A fi pe deplin impreuna, in Euharistie, si a ramane totusi despartit reprezinta o incongruenta pe care Bisericile Ortodoxe o resping.
Insa aceasta viziune nu justifica vehementa unor pozitii care au agitat spiritele si au adus la lumina vigilente neinduratoare si neimpacate cu traseul deja indelungat al Bisericii Ortodoxe Romane, inainte si dupa 1989. O buna parte dintre opiniile radicale se bazeaza, de fapt, pe neincrederea in dialogul ecumenic si pe lipsa unei dorinte veritabile de intalnire cu celalalt. Toate Bisericile si comunitatile crestine traditionale se confrunta cu aceste opinii. Insa ele probeaza, la diferite niveluri, faptul ca, pentru a-si realiza scopul, cautarea unitatii are nevoie de o receptare autentica in fiecare Biserica. Altminteri, va ramane o avangarda suspendata. Exista, pe de alta parte, si o tensiune latenta, specifica de aceasta data lumii ortodoxe, intre teologii dialogului si monahii care prelungesc, prin vigilenta lor, misiunea pe care si-au dobandit-o in Bizant. Toate acestea explica atat prudenta reprezentantilor Bisericilor in probleme ecumenice, cat si reactiile ultragiate ale unora dintre membrii lor.
As mai adauga doua observatii. Prima: din moment ce avem de-a face cu un gest emotional, care ar putea insa deveni o problema ecumenica, ar fi oportun sa fie tratat la altitudinea sa ecleziologica, si nu cu instrumentele contextului romanesc, mai degraba istorice si polemice. Faptul ca dialogul ecumenic are loc si este recunoscut de Bisericile care participa la el ar presupune mai degraba, in discutarea unor gesturi ca acela al Mitropolitului Corneanu, argumente care sa tina seama de existenta sa, si nu argumente de dinaintea oricarui dialog. Ceea ce vreau sa spun este ca gestul Mitropolitului aduce, fara sa vrea, Sfantul Sinod si comunitatea ortodocsilor in fata constiintei de sine: este participarea la cautarea unitatii asumata sau nu? Pentru ca participarea la cautarea unitatii este si o recunoastere implicita a posibilitatii comuniunii, chiar daca in viitor, ca implinire a unitatii. De aceea, un astfel de gest solicita, cred, in mai mare masura intelepciunea si discernamantul decat dreptatea disciplinara, oricat de legitima ar fi ea.
A doua observatie: orice decizie a Sinodului va avea de intampinat situatia din teren. De regula, regiunea din care vine Mitropolitul Corneanu este cunoscuta pentru pluralitatea si coexistenta, fara tensiuni majore, a confesiunilor. In plus, exista si atitudinea celor care, ortodocsi fiind, cred mai degraba in unicitatea lui Hristos decat in partialitatile "lumesti" ale mostenirii sale, a celor care raman intr-o confesiune fara a participa la conflictul teologic latent cu o alta; mai mult, participa si la o slujba, si la alta, fara a avea constiinta unei tradari: o situatie foarte complexa, care nu arata deloc asemanator cu peisajul omogen si canonic al evlaviei radicalizate. Desigur, intransigentii vor putea raspunde ca Biserica vine in intampinarea aspiratiilor oamenilor, dar nu se conduce dupa duhul vremii. Numai ca trebuie sa fie la fel de radicali si de prompti si in alte privinte, mult mai usor de discutat public decat cele ecleziologice, pentru a fi intelesi in acestea din urma. Pana atunci, s-ar dovedi mai eficace echilibrul dintre dreptate si compasiune.