De același autor
PSD
2017 se anunța plin de amenințări. Un an de alegeri parlamentare în țări supuse tentației național-populiste, al consolidării regimurilor hiperconservatoare din Estul continentului (Polonia, Ungaria), al inaugurării mandatului Trump într-o Americă ce pare că se orientează spre răcirea relațiilor cu vechiul continent și apropierea din ce în ce mai mare de Rusia putiniană, în cadrul unei slăbiri programate a Alianței Atlantice. Nu am ajuns nici măcar la jumătatea anului. Deși a înregistrat un avans considerabil, extrema dreaptă nu a putut să se impună nici în Franța, nici în Olanda. Franța pare, prin alegerea noului președinte Macron, pe o cale, să sperăm, dătătoare de speranță Uniunii. Democrat-creștinii par bine porniți pentru cursa electorală în Germania, unde naționalista Alternative für Deutschland bate în retragere. Regimul „iliberal“ al lui Viktor Orbán este pus la colț din ce în ce mai sever de Uniunea Europeană, în timp ce interzicerea necondiționată a avortului eșuează în Polonia. Acest tablou liniștitor este atenuat de președinția Trump, care presupune multe necunoscute.
Este prea devreme să înțelegem ce se întâmplă; știm că perspectiva unui dezastru european s-a depărtat, pentru moment. Iar criza Uniunii Europene deja anunțată ar putea să devină una de creștere; temeiurile celei mai promițătoare alianțe pe care a cunoscut-o continentul ar putea să intre pe un făgaș de consolidare. Tot ce putem afirma este că ficțiunea afirmării UE ca a unei asocieri de state libere și absolut egale în drepturi nu va rezista. După cum fiecare ins are o soartă irepetabilă, fiecare stat component își va urma drumul în limitele prescrise.
Statele din zona euro vor constitui nucleul Alianței. Adoptarea monedei comune rămâne un proces deschis, dar cu siguranță criteriile de intrare în euro vor fi mult mai riguroase, evitând situațiile inextricabile, așa cum le cunoaște în momentul de față Grecia. Neîndoios că țările cu altă monedă, neparticipante la bugetul comun aferent vor fi țări de zona a doua, cărora li se va cere mai mult ascultarea decât părerea. Vrând-nevrând, ele vor avea un statut de mâna a doua și vor constitui o periferie. Acest statut nefavorabil nu este o fatalitate, după cum nici accesul la zona euro nu este interzis țărilor care nu fac încă parte din ea. Exigențelor economice li se adaugă respectarea standardelor sociale și culturale. Orice „club“ are regulile lui de purtare, implicite. Zona euro este un astfel de club.
România nu îndeplinește condițiile cerute de apartenența la cetatea interioară a euro. În lipsa lor, intrarea pe ușa din spate nu ar fi numai imposibilă, ci chiar indezirabilă. Păstrarea unei monede naționale permite devaluarea, ceea ce echilibrează deficitele. Pândită dintotdeauna de adoptarea „formelor fără fond“, o Românie intrată prematur în zona euro ar cunoaște cele mai mari dificultăți în a se menține, trecând din criză în criză.
Trebuie să acceptăm lucid că țara noastră, deși s-a schimbat masiv după revoluția din decembrie 1989, este departe de a atinge exigențele unei apartenențe depline la UE. Asistența medicală publică este sub respirație artificială. Infrastructurile feroviare sunt la pământ. Bucățile de autostrăzi neracordate la rețea abundă! Piața de carte este cea mai slabă din Europa. Numărul de absolvenți universitari raportat la populație este cel mai mic. Iar cota analfabetismului funcțional este cea mai ridicată din Europa.
Să fim sinceri: PSD a câștigat (adevărat, cu o majoritate relativă) toate alegerile legislative din 1990 încoace. Numai grație unor „soluții imorale“ s-a putut ca PSD să nu fie în toată această perioadă la putere. PSD însă, la rândul lui, nu este numai o cauză; este și un simptom. Puterea PSD exprimă cel mai bine mentalitatea majoritară; pe această bază a creat rețelele de influență cele mai puternice și pare menit unei durate indefinibile. Pentru PSD și electoratul lui, menținerea țării noastre în zona gri a UE este mulțumitoare. Sistemul clientelar va continua să se propage cum vor spori și marile patrimonii ale baronilor, moșierii generației actuale. Pătura dependentă de acești boieri-baroni va continua să se mulțumească cu puțin, știind că și exigențele vor fi scăzute.
Sistemul ar putea să continue, dar este fragil. Singura lui garanție de supraviețuire este aceea a unei majorități populare mulțumindu-se cu puțin, dar mai ales refuzând să ia riscuri fie și cât negru sub unghie, speriată de perspectiva oricărei schimbări, economice, sociale, culturale. Dar: îndată ce numărul celor întreprinzători va atinge o anumită masă critică, baza populară a PSD s-ar prăbuși. De aceea, așa cum am mai arătat și în alte rânduri, PSD este interesat ca românii să trăiască în modestie și dependență materială, dar și în dependență morală și intelectuală. Cu deosebire incultura de masă, educația mediocră sau nerăspândită, religiozitatea bigotă şi conformismul clerical sunt mijloace minunate pentru a perpetua groaza pentru orice fel de schimbare, în consecință, menținerea statu quo profitabil neo-boierimii baronale și „iliberale“. Există o strânsă relație între retrograda politică economică și aspectele ideologice și culturale ale României de azi.
Dar situarea țării în zona semicolonială a Europei, deși nemulțumitoare economic și umilitoare moral, este ea însăși instabilă, ducând la noi și neașteptate situări. Politica antioccidentală și prorusă a Ungariei lui Viktor Orbán arată că statele europene post-sovietice întrețin o anumită nostalgie „eurasiatică“. Rusia este conștientă de acest lucru. Iată de ce un Al. Dughin, ideolog neoficial, dar influent al Kremlinului de azi, face ochi dulci fostelor state satelite ale URSS, susținând că ele se încadrează organic proiectului eurasiatic. Afirmația este cu atât mai valabilă când vine vorba de România, de tradiție ortodoxă. În această perspectivă, e posibil să se rupă o constantă de aproape două secole de istorie românească, când progresul și binele au venit, mai ales, dacă nu exclusiv, din Apus. Pentru neo-boierimea acelui partid conservator care este PSD1, „soluția“ euro-asiatică ar putea să apară mai organică. În loc să fie în chip umilitor periodic rechemată la ordine de organismele de la Bruxelles, partidul neoconservator PSD s-ar simți mai la largul lui într-un sistem îngăduitor cu corupția, respectuos față de corectitudinea politică a Estului, care de multe ori nu este decât imaginea simetrică și inversată a corectitudinii occidentale. Acest domeniu material și spiritual ne situează undeva între Turcia și Federația Rusă.
„Coșmarul istoriei“ ar putea să ne ofere și astfel de răsturnări radicale, mergând împotriva a ceea ce a însemnat pentru noi progres de la 1848 încoace. Cu certitudine, o astfel de schemă nu este dorită de elementul dinamic al României, de cei ce investesc în viitor. În schimb, „dughinismul“ nu este cu nimic nepotrivnic neo-boierimii pesediste; și va veni momentul când noua clasă nu se va mai teme să spună ce simte și gândește, când și dacă avertismentele europene își vor fi arătat insuficiența.
Numai o tresărire puternică a conștiinței românești, prezența unor figuri puternice de sincronizare cu Occidentul, susținând experimentul social, legalitatea, inițiativa, încurajarea opiniilor și conduitelor neconformiste, ar da o șansă mutației („movida“) și ne-ar propaga în centrul Europei, ca una dintre țările cu drepturi depline.
Această tresărire socială ar proveni din respingerea inferiorității cronice în care ne găsim. Manifestațiile din ianuarie-februarie care au dus la abolirea Ordonanței 13 au reflectat acestă insatisfacție a unui strat semnificativ al societății. Dar spontaneitatea se cere organizată. Partidele politice trebuie să canalizeze opinia difuză. Și, mai ales, liderii de opinie trebuie să se manifeste în chip mai generos. Combaterea corupției este o temă centrală; dar niciun moment nu trebuie să se manifeste singură. Un principiu elementar al polemicii este că nu trebuie să te mărginești a critica pozițiile adversarului, ci și să propui o alternativă. În ce mă privește, am convingerea fermă că libertățile sunt solidare: libertatea de a întreprinde nu poate fi separată de libertatea de a gândi, de respectul pentru convingerile și actele celorlalți, de acceptarea drepturilor minorităților... nu cred că toate valorile contemporane sunt echivalente, dar revendic pentru alții dreptul de-a experimenta.
Libertatea nu poate fi tăiată în două! Liberalismul economic nu are sens și finalitate în absența liberalismului social și politic. Noțiunea de „societate deschisă“ preconizată de Karl Popper este deja sugerată de Henri Bergson prin opoziția dintre „morala închisă“ și „morala deschisă“. Europa unită, vechiul continent care, primul, a auzit și perceput mesajul cristic al universalității moralei umane față cu morala închisă a societăților tribale încearcă acum să realizeze o societate cu adevărat deschisă. Aderând fără rezerve la acest proiect vom confirma sensul pe care l-a primit istoria noastră de două secole încoace. Oamenii politici, intelectualii, dar și toți cei întreprinzători, cei care refuză frica și umilința trebuie să acționeze.
1. Vezi editorialul lui Andrei Cornea din revista 22 , nr. 1410.