De același autor
Limba si comunitatea nationala teoreme empirice
Zilele francezei ca intaia limba rasfatata a lumii - a se citi invatata, vorbita, indragita - au apus de mai bine de cateva decenii. In prezent, tendinta lingvistica pe plan mondial tinde sa ia formele unei impitoaiabile teoreme: orice tara care dispune de o limba vehiculara indigena tinde sa asigure transformarea acesteia
intr-una nationala exclusiva si sa incurajeze/permita raspandirea utilizarii limbii engleze de catre elitele sale. Iar atunci cand o comunitate nationala se confrunta cu afirmarea unor identitati regionale bazate si pe o limba diferita, guvernele contreaza dezvoltarea particularitatilor lingvistice, relaxand regimul numai dupa ce fidelitatea nationala a regiunilor va fi fost demonstrata.
Spre exemplificare, tensiunea inregistrata in Franta, in anii ’60, fata de problematica dialectelor breton si basc nu a gasit o solutionare decat dupa ce guvernul s-a convins de “fibra franceza” a locuitorilor respectivelor regiuni. Dialectul alsacian nu a suscitat niciodata astfel de preocupari, in pofida proximitatii geografice fata de Germania, intrucat decidentii parizieni nu puneau la indoiala nationalismul francez al alsacienilor. In prezent, Spania negociaza o intarire a descentralizarii administratiei interne in schimbul unei afirmari clare a apartenentei la monarhia iberica.
In Europa, in mod traditional, chestiunile lingvistice au fost si continua sa fie rezolvate prin juxtapunere cu un compromis politic - cu conditia, insa, ca nici una dintre comunitatile regionale sa nu aiba drept limba vernaculara limba nationala a unui stat invecinat.
Belgia constituie o ilustrare a contrario a acestei a doua teoreme. Limbile sale nationale nu sunt olandeza si franceza (ce ar permite crearea unui echilibru exogen), nici flamanda si wallona (surse ale unui eventual echilibru endogen), ci flamanda, ce se doreste limba nationala, si franceza, apartinand unui alt stat. Flamanzii par a fi reusit sa-si prezinte limba drept specifica si distincta de cea olandeza. Iata de ce adesea se spune ca fie cele doua regiuni se separa de facto sau de jure, fie wallonii accepta ca franceza nu mai este limba nationala. Si cum nici una dintre variante nu permite conturarea unei majoritati clare, criza se perpetueaza.
In Canada, persista dezbaterea cu privire la unitate, chiar si dupa rezolvarea chestiunii lingvistice (cele doua limbi fiind straine, nici una nu poate pretinde un statut “mai national”). Acceptul comunitatii anglofone de a acorda responsabilitati de ordin national francofonilor a determinat o generalizare a capacitatii acestora de a se exprima in limba engleza.
Situatia francofoniei in lume este influentata in mod semnificativ de aceste doua tendinte ale interactiunii dintre limbi si diversele comunitati nationale, iar de felul in care ele sunt intelese si li se raspunde depinde chiar existenta viitoare a acestei comunitati lingvistice. A suivre, in urmatoarea “secventa francofona”.
