De același autor
Ultima decizie a CCR a generat divergențe de opinie majore între comentatori atât cu privire la soluția pronunțată, cât și cu privire la motivarea ei. O primă întrebare e: ce are dreptul CCR să analizeze într-un conflict juridic de natură constituțională?
Spre deosebire de situația în care CCR face verificarea constituționalității unei norme unde aceasta e analizată prin prisma normelor constituționale incidente, aici Curtea verifică o stare de fapt în care sunt implicate mai multe instituții publice pentru a determina dacă există sau nu un conflict între ele. O statistică disponibilă pe site-ul CCR arată că din 2005 până în prezent au existat 33 de sesizări din care, conform analizei judecătorului Cristi Danileț, 12 au fost admise – 3 împotriva Senatului, 2 împotriva guvernului, 2 împotriva președintelui, 1 împotriva parlamentului, 2 împotriva ÎCCJ și 2 împotriva PÎCCJ. Precedentul conflict în care a fost implicat PÎCCJ privea cercetarea miniștrilor și a foștilor miniștri și a generat și el ample dezbateri în societate. Pentru a genera un conflict juridic de natură constituțională, instituția publică în cauză utilizează propriile instrumente – de exemplu, în cazul ÎCCJ, conflictele au fost generate de hotărâri judecătorești care au făcut obiectul analizei CCR. Așadar, faptul că în cazul de față ne aflăm în fața analizei unui dosar penal nu este ceva excepțional. De altfel, cu greu poate fi închipuit un conflict juridic de natură constituțională care să implice Parchetul și care să aibă legătură cu aspecte ce exced ancheta penală. Faptul că până acum ÎCCJ și PÎCCJ au fost rar protagoniștii unui conflict face să fim neobișnuiți cu analizarea dosarelor penale sau a deciziilor judecătorești de către CCR. Asta nu înseamnă, însă, că se poate rezolva un astfel de conflict juridic de natură constituțională fără o asemenea analiză.
O a doua întrebare e: când poate fi incidentă legislația penală în aprobarea unei OUG?
CCR arată că în privința legislației primare – legi, OG-uri, OUG-uri – condițiile de legalitate se suprapun peste cele de constituționalitate. Cu alte cuvinte, nu putem avea legislație primară nelegală, ci doar legislație primară neconstituțională. Această discuție este relevantă din perspectiva aplicabilității infracțiunii de abuz în serviciu – prin Decizia 405/2016, CCR „a arătat că în sfera de cuprindere a acestei noțiuni nu poate intra și actul juridic normativ, întrucât, în această situație, legislația penală ar interfera cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislație distinctă, respectiv excepția de nelegalitate/excepția de neconstituționalitate“. Eventualele neconstituționalități pot fi soluționate de CCR sau, dacă este vorba despre OG-uri sau OUG-uri, remediate în parlament. În materie penală, OUG-urile produc efecte definitive la intrarea în vigoare, iar înainte de acest moment ele nu pot fi contestate la CCR. Această problemă subzistă, dar ea nu poate fi rezolvată prin instrumente penale. O viitoare modificare constituțională ar trebui să o remedieze fie prin introducerea unei căi de atac anterioare intrării în vigoare a OUG-urilor, fie, așa cum s-au mai propus, prin eliminarea totală a OUG-urilor ca instrumente de legiferare sau măcar prin restrângerea sferei lor de aplicare, prin eliminarea penalului și a contravenționalului unde normele mai favorabile se aplică retroactiv. Nici oportunitatea aprobării legislației primare nu poate fi analizată folosind instrumente penale. În cazul OG-urilor și OUG-urilor, parlamentul poate cenzura acțiunea guvernamentală modificând sau chiar respingând respectivele acte. Nici CCR nu poate să invalideze legislația primară pe lipsă de oportunitate.
CCR a stabilit că favorizarea infractorului nu poate fi comisă prin simpla aprobare a unui act normativ – „nu este de acceptat ca autoritatea legiuitoare primară sau delegată (parlamentari sau miniștri) să intre sub incidența legii penale prin însuși faptul adoptării sau participării la actul decizional al adoptării actului normativ, aceasta îndeplinindu-și o atribuție constituțională“. Prin natura ei, o normă prin care se dezincriminează anumite infracțiuni sau o normă de grațiere este în beneficiul unor persoane care au comis infracțiuni. Dacă acest lucru ar fi suficient pentru a comite favorizarea infractorului, aceste acțiuni – dezincriminarea și grațierea – ar trebui să fie ab initio interzise. În privința art. 13 din Legea 78/2000, CCR arată că faptul că o persoană care beneficiază de aplicarea unei norme generale de dezincriminare sau de grațiere nu echivalează cu obținerea unui folos necuvenit, reamintind în acest sens Decizia 405/2016 citată anterior. Cât privește infracțiunea de la art. 8 din Legea 115/1999, CCR arată că ea este „este incidentă atunci când prezentarea de către membrii guvernului a datelor inexacte este rezultatul îndeplinirii unei obligații legale față de cei îndrituiți să solicite aceste date, parlamentul, respectiv președintele României“. CCR concluzionează că, în condițiile în care plângerea depusă făcea referire la infracțiuni care prin natura lor nu puteau fi comise în legătură cu aprobarea OUG 13/2017, soluția ar fi trebuit să fie clasarea dosarului. În concluzie, CCR a decis că derularea anchetei in rem în aceaste condiții „echivalează cu o încălcare gravă a principiului separației puterilor în stat, garantat de art. 1 alin. (4) din Constituție, deoarece Ministerul Public nu doar că își depășește atribuțiile prevăzute de Constituție și de lege, dar își arogă atribuții ce aparțin puterii legislative sau Curții Constituționale“.
Saga Ordonanţelor 13-14 a arătat că există decizii guvernamentale proaste care nu pot fi oprite prin mijloace penale și că e datoria cetățenilor să își manifeste clar opoziția cu privire la ele. Dacă pentru promovarea OUG 13/2017 ar fi existat indicii că s-ar fi oferit mită eram fără îndoială într-o situație în care Parchetul putea interveni așa cum a făcut în cazul Severin. Este nevoie de o discuție serioasă și calmă cu privire la ce poate intra în sfera penală și ce excede acestei sfere.
