De ce va fi un eşec reforma fiscală

Într-o epocă în care populismul este mo­neda de schimb pentru cumpărarea vo­turilor, umplerea buzunarelor, fie ea şi tem­porară, atinge un resort sensibil în ini­ma contribuabilului. Cui nu-i place să aibă mai mulţi bani? Schiţa vii­to­ru­lui Cod Fiscal, în care trecem la impozitul global pe venituri, propune o uşu­rare a poverii fiscale, cel puţin din perspectiva ta­xă­rii câştigurilor individuale. Dacă se va aplica noul sis­tem de impozitare, e clar că rămân mai mulţi bani în buzunarele ma­jorităţii contribuabililor. Așadar, ne în­trebăm: ce anume ne face pe noi, aceşti sceptici ai reformei fiscale Dragnea, să cri­ticăm ideea impozitării globale a veni­tu­ri­lor? E o formă subtilă de masochism in­telectual sau suntem nişte mândri „apos­toli ai austerităţii“?

În primul rând, neîncrederea în ca­pa­ci­ta­tea conducerii actuale a PSD de a gestiona inteligent, corect şi transparent afacerile ţării şi bănuiala că minunea ar putea dura doar un an-doi, după care impozitul va deveni progresiv şi cotele se vor mări.

Premierul a demonstrat că nu înţelege economia, nu atunci când şi-a persiflat cri­ticii, numindu-i „apostoli ai aus­te­ri­tăţii“, ci atunci când a demonstrat, senin şi detaşat, că n-a priceput prin ce au tre­cut ţara şi economia ei în primul val al crizei financiare globale. Cum să compari nivelul de dobândă la care se împrumută statul acum cu cel plătit către FMI într-un moment când România avea un rating ne­recomandat investitorilor şi, evident, cos­turile erau uriaşe? Şi, mai ales, cum să nu înţelegi, când gestionezi o ţară, că tocmai datorită disciplinei fiscale a guvernanţilor au scăzut dobânzile şi în general costurile la care se împrumută acum România, rea­litate convenabilă as­tăzi? Istoria recentă a eco­nomiei globale a de­mon­strat că în toate ţările unde populismul iresponsabil a împrăştiat pomeni care nu puteau fi susţinute de o eco­nomie fragilă, controlată de o administraţie coruptă, eco­nomia s-a prăbuşit şi oda­tă cu ea au sărăcit şi oa­menii. America Latină ofe­ră un şu­voi de exemple dramatice.

Există însă şi un alt inhibitor al en­tu­zi­as­mului analiştilor economici faţă de re­for­ma fiscală ticluită de puterea PSD-istă: bă­nuiala că administraţia nu va face faţă efor^­­tului de colectare, nici din perspectivă uma­nă, nefiind suficienţi „consultanţi“, nici din punct de vedere al suportului in­formatic. Ne complicăm deci, în grabă, fă­ră a avea infrastructura de susţinere a re­formei.

Publicul rămâne sceptic şi temător, de­oa­rece intuieşte capcanele ofertei fiscale: scăderea taxelor va fi temporară, deoarece va lăsa un gol mare de venituri, iar con­sul­tanţii vor fi în realitate nişte perceptori, ca­re vor radiografia veniturile unei gos­po­dării. Pentru că una dintre mizele re­for­mei grăbite a fiscalităţii pare a fi alcătuirea unei baze de date cu detaliile vieţii eco­no­mice ale fiecărei case din România. Când harta câştigurilor fiecăreia dintre cele 7,1 milioane de gospodării ale ţării se va de­sena, de-abia atunci se va putea face o po­litică fiscală ţintită, care va alerga fiecare leu câştigat. În plus, socotelile arată că există capcane întinse contribuabililor: im­po­zitarea chiriilor nu va fi tocmai avan­ta­joasă, deoarece taxa redusă se aplică pen­tru 80% din valoarea câştigului, şi nu din 60%, cât este în prezent.

Schiţa Codului Fiscal dorit de Dragnea mai ascunde ceva, un detaliu scris suc­cint, discret, care permite albirea banilor negri. Mătuşa Tamara n-ar fi fost aşa de generoasă cu nepotul, dacă ar fi existat atunci articolul 117 din proiectul viitorului Cod Fiscal, potrivit căruia orice bănuţ care apare din senin, fără nicio justificare, în casa sau în conturile oamenilor va fi im­pozitat cu o „grea“ cotă „penalizatoare“ de 16%. Deci veniturile din şpăgi, parcate acum în bănci elveţiene, sau câştiguri din prostituţie, trafic de droguri sau din contrabandă se vor putea transforma fără probleme în averi respectabile, fiscalizate la o cotă micuţă, decentă. Desigur, pot exista venituri primite în conturi de la rudele care lucrează în străinătate, care nu au în mod obligatoriu vreun document justificativ şi atunci, probabil, măsura are logica ei. Dar articolul 117 poate rezolva problemele multor mari şpăgari, care acum suferă pentru că nu pot explica naţiunii din ce bani şi-au ridicat reşedinţe somptuoase, şi-au cumpărat maşini scum­pe şi pleacă des în vacanţe exotice.

Cea mai mare problemă a ofertei fiscale de primăvară a partidului aflat la putere ră­mâne însă deteriorarea finanţelor ţării. Agen­ţia de rating Moody’s a tras deja un sem­nal de alarmă, a înnegrit perspectiva ra­tingului, coborând-o la stabil, de la po­zi­tiv, şi a avertizat că proiectata politică fis­cală şi salarială ne va costa pe termen me­diu, adică timp de mai mulţi ani ţara se va împrumuta masiv, iar în 2021, când se vor fi terminat reprizele de majorări sa­la­ria­le, datoria publică va urca la 45% din PIB. Un rating înnegrit descrie, şi el, o criză de încredere în economia ro­mâ­nească.

A mai existat, în Grecia, o încăpăţânare asemănătoare de a cumpăra voturi cu ma­jorări de salarii forţate, rapide şi fără aco­perire în creşterea productivităţii. Grecia a plătit însă scump euforia creşterii sala­riilor şi pensiilor pe datorie publică, iar po­liticienii care au fost eroii bunăstării re­la­tive au dispărut acum din prima linie a puterii. Asta deoarece, atunci când a apă­rut criza, s-au născut alte forţe po­li­ti­ce, mai agresive şi mai radicale, care au se­dus un electorat ce nu le-a iertat ve­chilor po­li­ti­cieni nesăbuiţa de a debalansa echili­brele ţării. Pentru că, atunci când apare o cri­ză, nimănui nu-i mai pasă de cei care au mă­rit salariile, ceea ce contează este viitorul imediat.