Criterii și capricii

Viața așteaptă de la noi, în fiecare zi, ceva. Spre a o întâmpina, punem în joc grila de valori care ne activează alegerile. Cât de frumoasă e provocarea cotidiană de a onora așteptările propriei existențe! Suntem, oare, altceva decât receptacole ale darului de a trăi? Ce să ne dorim mai mult decât răspuns bun la o asemenea menire? Pare simplu la prima vedere și totuși realitatea distorsionează cu aroganță lucrurile firești. Nu de alta, ci pentru că îi îngăduim să o facă, lăsând teren liber numeroaselor disonanțe sau disfuncții de parcurs. Timpul edifică în minte și suflet o rețea de sprijin la care apelăm permanent, chiar fără a ne da seama. Adică setul de criterii al fiecăruia (din lat. criterium, din gr. kritirion - judecată, discernere, din gr. krino - a departaja, a distinge, a evalua). Tot ceea ce întreprindem, spunem sau gândim trece, la vremea oportună, prin sita pe care am izbutit să o configurăm - dacă tindem spre îmbunătățirea ființei noastre. Uneori, funcționarea jalonată de criterii e luată însă drept lipsă de imaginație, blocaj în idei prefabricate. Dar o asemenea minimalizare a orientării prin discernământ nu ține cont de sensul ei ascendent, de emulația pe care o creează. La ce bun criteriile (individuale sau comune) dacă nu pentru a avansa, împreună, pe calea binelui?

Omul autosuficient nu iubește criteriile, considerând că îl încurcă. Nu apelează nici la modele, nici la metode, fiindcă acestea l-ar obliga „să se transcendă”... pe el însuși. Să renunțe la blindajul idiosincraziilor sau al atracțiilor subiective, chiar iraționale. Pentru a se raporta la altceva sau altcineva, la un orizont diferit, la o sursă de inspirație mai rafinată, este nevoie de admirație și obiectivitate - pe care insul „autarhic” nu știe să le cultive. Și care îi rămân străine, din motivul că se ia drept unic standard. Relativismul etic duce la negarea criteriului și înlocuirea acestuia cu... „moftul”. O persoană captivă în orgoliu, deci în egoism, nu va ști să explice o atitudine sau o acțiune altfel decât prin: „Așa am vrut; așa mi-a plăcut; așa mi s-a părut; așa mi-a convenit; asta am decis”... Sau, în cel mai bun caz, va maimuțări de fațadă o justificare sau alta. Prin analogie, omul scăpat din capcana mândriei va fi apt pentru exercițiul rigorii, dispus să fundamenteze o temă sau o atitudine prin argumente, cu scopul unui rezultat deplin. Transmis și celorlalți, spre a fi dezvoltat, în continuitate. Când un părinte îi (re)comandă copilului său: „Învață, nu minți, nu fura, nu te droga, îngrijește natura”, va face tot posibilul să coboare la rădăcina îndemnului, spre a-l face coerent. Autoritarismul parental din categoria „faci așa pentru că așa zic eu, tata sau mama” nu mai este de mult actual, tocmai fiindcă exclude persuasiunea și deteriorează interacțiunea. Încă din anii ’50, mult înaintea Generației Z, Jacques Maritain observa într-un celebru eseu de filosofie a educației: „Plastică și sugestibilă, libertatea copilului este lezată și lăsată pradă întâmplării, dacă nu e ajutată și ghidată. (...) Dreptul copilului de a fi educat presupune ca educatorul să aibă asupra lui o autoritate morală, dar această autoritate nu este altceva decât datoria adultului față de libertatea copilului.”* Sugestiv oximoron paideic...

Deși premisele sunt clare, nimeni nu e scutit de banala confuzie între criteriu și capriciu. Dimpotrivă, alunecarea dinspre una spre cealaltă este insidioasă și are loc pe terenul „frăgezit” de narcisism. Cele mai riguroase și principiale persoane cad, cel puțin la un moment dat, în mreaja impresiei că toate argumentele sunt de partea lor, fără ca vreo justificare suplimentară să fie necesară. „A avea dreptate” este, atunci, deviza orbitoare care face zid în fața bunului‑simț, a blândeții, a răbdării. De fapt, a inteligenței. Și ce va face, mai departe, omul astfel autoîndreptățit? Își va savura, bineînțeles, prestanța punctului de vedere, fără însă a genera nimic mai bun, dincolo de acesta. Chiar dacă nu sare în ochi, „pasiunea pentru criterii” cât mai bine definite și nuanțate face puntea dinspre egolatrie spre altruism. Prin mijlocirea lor, eul discreționar se lasă (în)locuit de aspirația către o relație ameliorată cu lumea înconjurătoare, făcând posibilă, în același timp, creșterea exigențelor pe care însăși viața le are de la el, ca „ucenic” meritoriu. Dacă amalgamarea termenilor ne poate lua prin surprindere pe toți, să nu trecem cu vederea devierea simetrică în raport cu cea deja menționată. La fel de vicleană se dovedește căderea în prejudecată, prin sclerozarea criteriului. Fixarea acestuia în stereotipuri neglijate îi anulează suplețea, croind făgaș unor consecințe diametral opuse bunelor intenții inițiale. Radicalizarea poate împinge o minte oricât de elevată de la argument la slogan, în detrimentul moderației - ca factor-cheie al unui demers constructiv. În toate cazurile amintite, proba timpului și testul realității au ultimul cuvânt de spus în ceea ce privește calitatea sistemului de repere. 

Un exemplu de manual a ocazionat, în ultimele luni, profilarea simultană, la scară globală, a doi șefi de stat contemporani: Elisabeta a II-a și Vladimir Putin. Demna regină și sângerosul dictator s-au alăturat implicit într-o perfectă antiteză, ca un fel de material didactic pentru un „curs mondial de comportament istoric”. Am certitudinea că mulți au tresărit, la începutul lunii septembrie, în fața contrastului izbitor dintre omagiul planetar la moartea suveranei britanice și delirul războinic al liderului de la Kremlin, sfidând oprobriul comunității internaționale. Dincolo de cronica celor două „domnii”, rețin atenția persoanele care le-au întrupat. După mai bine de 70 de ani în serviciul supușilor, plecarea din lume a reginei valida ansamblul criteriilor îmbrățișate încă din prima tinerețe și cărora urma să le jertfească întregi capitole de viață personală, dileme lăuntrice, opinii, poate slăbiciuni. Ora ultimului bilanț demonstra că însăși perseverența acelor nobile convingeri a fost „rețeta” prestigiului monarhiei britanice, ca formă de guvernământ viabilă peste frontiera dintre milenii. Imposibil, în acest context, să nu șocheze, prin contrast, împăunarea imperialistă a lui Vladimir Putin, fondată exact pe lipsa de rigoare a autocratului, subjugat de anacronicul său moft geopolitic. Dispus la orice sacrificii... îndurate de ceilalți și, nu în ultimul rând, de propriul popor. Dacă încheierea rânduielilor pământești este, pentru o persoană, supremul examen „de maturitate”, putem merge mai departe cu antiteza propusă: Elisabeta a II-a, ca orice conducător luminat, va spori simbolic, dincolo de mormânt, în vreme ce vitalistul Putin își pune la cale, fără a fi conștient, propria memorie damnată. Va conta însă foarte mult, în viitor, pe mâinile cui vor intra cele două moșteniri...

Există în duhovnicia ortodoxă o sintagmă greu de redat într-un limbaj neutru: taina fratelui. Două cuvinte pe cât de limpezi și tandre, pe atât de subtil asociate, pentru a exprima „criteriul absolut” la care suntem chemați. Neporuncitoare, dar convingătoare, taina fratelui duce în chip firesc la concluzia că nimic de preț sau de durată nu se construiește pe o intenție meschină, pe un interes unilateral. Și că secretul succesului (oricare ar fi el) se sprijină pe relația bine administrată dintre a dărui și a primi; a da și a lua. Pornind de la premisa libertății, nu mică ne este mirarea să constatăm ce anume produce mulțumirea și ce aduce întristarea. Adeseori, când primim peste ceea ce dăruim, ne trezim mai nefericiți decât atunci când dăruim mai mult decât primim. Oare de ce? Nu cumva strigă în noi eul sătul de propria vrere? Nu cumva își cere drepturile instinctul devoțiunii? Vocile din Pateric grăiesc cu o prospețime perenă: Zicea Avva Agaton: Dacă ar fi cu putință să găsesc un lepros, să-i dau trupul meu și să-l iau pe al lui, aș face-o cu bucurie, căci aceasta este dragostea desăvârșită.** Taina fratelui este anti-capriciul, prin excelență. Fiind înscrisă în noi, atrage împăcarea lăuntrică, dar și înțelepciunea spirituală de a nu trece prin viață ca gâsca prin apă. //

*Jacques Maritain, O filosofie a educației, Ed. Spandugino, 2021, p. 56

** Patericul mare. Colecția tematică, Ed. Bizantină, 2015, p. 798