Minoritarii. Între clică și elită

Uzul limbii are finețuri cărora le datorăm recunoștință. Dacă moda politically correct a ideologizat până la sațietate termenul minoritate (etnică, sexuală, rasială etc.), rămâne în schimb mai liberă forma mi­no­ritar, care permite nuanțări. Dacă mino­ri­tatea se definește socio-psihologic ca grup, minoritarii, ca persoane, pot fi descriși în mod variabil. Am făcut această distincție aparent forțată pentru a sublinia că nu despre grupuri mai mult sau mai puțin dis­criminate aș vrea să vorbesc, ci despre sta­tutul de minoritar - resimțit sau ma­ni­fes­tat într-un context anume. Sigur că fa­mi­liară ambelor variante este ideea unei dis­proporții cantitative. A handicapului care blochează sau, la polul opus, a privilegiilor care distorsionează contactul cu realitatea. M-a împins către această reflecție cons­ta­tarea neplăcută că societatea românească (mai cu seamă după ultimele alegeri par­la­men­tare) pare a se reconfigura sub sem­nul unui paradoxal raport între... mino­ri­tari.

Din 2016 încoace, victoria ac­tua­lilor guvernanți s-a transformat rapid într-un comportament discreționar, de tristă amintire. Contradicțiile flagrante între vor­be și fapte, contraselecția devenită cro­nică, răsturnarea agresivă a ierarhiei prin­cipiilor, coalizarea de tip oligarhic au de­limitat, văzând cu ochii, perimetrul de ac­țiune al unui veritabil „concentrat“ de pu­tere care nu pare a mai avea tangență nici chiar cu susținătorii pe mâna cărora s-a instalat în vârful piramidei. Aceștia ar fi minoritarii de clică. Puțini, dar puternici și, mai ales, fără scrupule. Ce se petrece în jurul lor? În primă instanță, mai toată lu­mea e zăpăcită. Nimeni nu înțelege foar­te bine ce se întâmplă, nici până unde poa­te merge noul stil de lucru. Cei care se dez­meticesc primii din acestă stare de con­fuzie sunt, firește, conștiințele. Spiritele active. Neputincioase, dar treze. Oamenii care gândesc și se consideră obligați să pri­vească spre viitor, întrebându-se: ce va fi? Ce lăsăm în urmă? Ce construim? Aceș­tia ar fi minoritarii de elită. Mă refer la elita în sens larg, a celor (bine) educați și neanesteziați moral, dispuși să pună umărul. Frustrare există în ambele tabere minoritare: unii se enervează când nu le iese jocul de putere plănuit, ceilalți suferă că nu pot face loc în establishment bu­nu­lui simț, ideilor sănătoase. Între cele două categorii amintite se află mozaicul ma­jo­ritarilor: cei (mulți) lipsiți de criterii, cei indiferenți sau blazați, cei prinși în rutina câștigului fără un orizont etic, cei naivi sau fără discernământ. Acest bazin mai cu­rând inactiv asigură teren prielnic dera­pa­jelor. Totuși, din el se profilează o clasă de mijloc cu simț civic care dă speranță, cu con­diția să se maturizeze.

Câteva aspecte de cultură socială dau seama de nefericita stare de spirit prezentă. Banalizarea pla­giatelor la nivel doctoral, ca și subiectele derizorii alocate aces­tui înalt nivel academic sunt un exemplu elocvent. Din păcate, reactivitatea față de impostura de acest tip s-a tocit simțitor, tocmai fiindcă minoritarii de clică au ani­hilat tema însăși printr-o abordare anti­cul­turală, neprincipială, sfidătoare. Cine mai reacționează când se atestă, bunăoară, că un înalt funcționar al statului (de drept) a plagiat integral așa-zisa teză de doctorat? Sau când alți „deconspirați“ din aceeași tag­mă prostesc lumea în față, decizând de capul lor renunțarea la titlu, ca să nu mai fie „discuții“. Știm cu toții, banalizarea im­posturii la toate nivelurile este boala in­sidios instalată în mentalitatea românească actuală. Un exemplu recent ar fi trebuit să ne atragă mai mult atenția, tocmai prin ca­racterul său emblematic. Mă refer la in­terviul publicat pe site-ul pressone.ro, cu Paul Claudiu Cotîrleț – noul director al De­par­tamentului Centenar (devenit Iden­ti­ta­te Națională) din Ministerul Culturii, doc­tor în istorie cu teza: Politică, fotbal și di­plomație în Peninsula Balcanică (1886-1933). Caragialismul involuntar este doar apa­na­jul tragicomic al citatului următor, care me­rită tratat cu îngrijorare: „Rep.: Ați alo­cat banii direct unor proiecte sau ați sta­bilit niște criterii de alocare? P.C.: Cri­te­riile se știau încă din momentul în care am ajuns la Ministerul Culturii. Pri­n­ci­pa­lul lucru pe care am pus accent (și, re­pet, am avut tot sprijinul domnului mi­nis­tru și domnului prim-ministru și m-am bu­curat foarte mult de această atenție acor­dată). Adică. Pentru departamentul pe ca­re îl coordonez a contat legătura di­rec­tă cu cele două evenimente de la început, pe care le comemorăm. Adică - cu ma­rele Război și cu Unirea. Deci, proiectul trebuia să aibă o linie roșie [sic!], dacă-mi permiteți să spun așa, o legătură cu cele două evenimente. Rep.: Cum ați ajuns să fiți pasionat de istorie? P.C.: Haha, un răs­puns destul de dificil să dau. Mai mult m-aș fi priceput să răspund cum de nu m-a atras medicina, având în vedere că tatăl meu e doctor. E, asta vă întreabă toată lumea. Haideți să vă spun ce mi-a plăcut și cum am reușit să unesc trei lu­cruri care mie îmi plac în mod deosebit. Poate catalogarea lor nu este cea mai reușită în funcție de preferințele mele - politică, fotbal, diplomație - dar sunt ce­le trei lucruri care mie îmi plac în mod de­osebit. Am practicat fotbalul la nivel pro­fesionist. În momentul în care am cons­tatat că nu pot ajunge la nivelul pe care îl visam, atunci am optat pentru o viitoare carieră politică (...).Rep.: În mo­mentul în care ați știut că mergeți la Mi­nisterul Culturii să preluați Departametul pentru Identitate Națională ați avut vre­un moment de îndoială, gândindu-vă că poate nu aveți competența... P.C.: Nu! Ni­ciun moment! Eu lucrez în mediul politic de 9 ani de zile. Am plecat de la con­sul­tant, am ajuns până la director în cadrul Senatului, am făcut pașii normali pentru o ascensiune de acest tip. (...) Dacă mi-ați studiat puțin trecutul ați observat că am fost candidat la Primăria Municipiului Moi­nești în 2017. A fost o experiență ex­trem de plăcută. Rep.: Mă îndoiesc că a fost plăcută, ați pierdut. P.C.: Nu, sincer vă spun, chiar din punct de vedere po­litic m-a ajutat foarte mult. Am simțit pe propria piele cum trebuie să arate o cam­panie.“ Caracterul „grăitor“ al acestor răspunsuri motivează citarea pe larg la ca­re v-am supus răbdarea. Cel mai trist este însă că ne-am cam obișnuit... Aș spune mai degrabă că numirea la Departamentul Centenar a unui om avizat și valoros ar fi uimit într-o mult mai mare măsură.

Noua răsturnare violentă de va­lori la care asistăm astăzi nu vi­ne din neant. Coboară direct de pe toboganul ingineriei so­cial-culturale, comuniste. Dacă ne gândim bine, categoria de vârstă și (in)competențe care umple în proporție co­vârșitoare parlamentul actual o re­pre­zintă chiar omul nou – format în plin ceau­șism. Majoritarul de atunci și urmașii lui de acum. Aceia care încă suspină pe tema „școlii serioase și a disciplinei“ din anii totalitari uită sau ignoră cu bună ști­ință că respectiva pătură educată era de fapt ultraminoritară, la propriu și la fi­gu­rat. Legată de mâini și de picioare. Măsura precisă a omului clocit de luminata orân­duire socialistă o dau semidocții care, du­pă ’90, au știut un singur lucru: să-și răz­bune privațiunile din copilărie, adoles­cen­ță sau tinerețe, lipsurile ținute sub ca­pacul ideologiei și al fricii, înavuțindu-se peste noapte și peste măsură. Fără limită, fără jenă. Și, evident, fără pic de respect pen­tru țară, pentru conaționali, pentru na­tură, pentru cultură. Chiar dacă mem­brii rețelei naționale de interese din 2018 nu sunt ca atare majoritari (ci doar prin manipulare electorală), forța lor de impact se dovedește pentru moment imparabilă. Dar stați puțin. Și în socialism clasa con­ducătoare era minoritară. La gauche ca­vi­ar autrement coiffée. Tot o clică în fond, care, cu mijloace specifice erei sovietice, ținea în picioare paravanul egalitarismului, al colectivismului, al solidarității mun­ci­torești, al progesului - camuflând o rea­litate total opusă. Logică devine concluzia că numai substituirea, la vârf, a grupării de clică printr-o grupare de elită ar putea declanșa o schimbare de paradigmă. Până atunci, baletul grotesc va continua, pe sea­ma majoritarilor tot mai divizați și zbu­rătăciți.

Cred că mulți dintre cei care citesc aceste rânduri sunt de acord cu mine: a te simți marginalizat civic, intelectual, cultural sau moral în propria țară e foarte trist. A constata că motivația, încrederea se vlă­guiesc pe zi ce trece în fața agresiunii per­pe­trate de o ierarhie instituțional-politică gro­biană nu e doar dureros, ci și peri­cu­los, fiindcă de aceea se pleacă pe capete. Dacă votul democratic își spune irevocabil cuvântul, după trei decenii de libertate ar fi timpul ca și alte platforme ale demo­crației - în primul rând presa - să-și ia în se­rios menirea, profesând valori și prin­cipii corecte. Asta presupune însă jur­naliști onești. Dar cine să-i educe?! Și tot așa, de la o întrebare fără răspuns la alta, minoritarii „pur sânge“, adică cei care chiar suferă în fața decăderii morale ge­nerale, sunt obligați să-și înnoiască ener­gii­le, fiecare cum știe. Pe de altă parte, cum să te socotești minoritar de calitate, fără a luneca în aroganță, pe modelul fa­ri­seului care crede că „nu e ca ceilalți“? Pur și simplu, constatând că elita veritabilă e altruistă - crede cu generozitate într-un ideal, știe să înfrunte obstacolele și nu se dă bătută. //