De același autor
Intr-un numar anterior al revistei (nr. 815/18-24 octombrie 2005) domnul Catalin Avramescu isi expunea opiniile asupra a ceea ce dumnealui numea “distrugerea universitatii”.
In ce priveste argumentatia domniei sale, nu pot sa nu impartasesc opinia potrivit careia decaderea standardelor universitare dupa 1990 este in stransa legatura cu masificarea invatamantului superior (exemple de studenti incapabili sa se exprime corect si coerent putand fi oferite, cred, de catre orice universitar). La prima vedere, declinul calitativ a intervenit deoarece cresterea numarului de studenti si proliferarea pe scara larga a facultatilor de stat si private s-a facut fara sa existe o acoperire calitativa corespunzatoare in ce priveste corpul profesoral si logistica aferenta (biblioteci, laboratoare), numarul mare de studenti fiind mentinut prin scaderea exigentei si a calitatii pregatirii.
Totusi, cauza ar putea tine de ratiuni mai profunde, iar domnul Avramescu pare sa gaseasca una, si anume, diluarea notiunii de “universitate” prin “amestecul genurilor”, respectiv includerea in spatiul universitar a unor domenii care “nu au nimic de-a face” cu acesta, cum ar fi medicina, dreptul, stiintele ingineresti, contabilitatea sau artele interpretative, universitatea devenind, dintr-un spatiu in care oamenii liberi cultiva artele liberale cautand “implinirea spiritului”, o “scoala de meserii”.
Un astfel de punct de vedere este surprinzator, deoarece se bazeaza pe o distinctie impusa in Renastere intre artele liberale si domeniile profesionale, universitatea Renasterii predand intr-adevar doar artele liberale. Or, sustinerea unui asemenea model educational este astazi cel putin discutabila, intrucat perspectiva asupra invatamantului universitar s-a schimbat, idealurile cognitive nu mai sunt aceleasi, ca sa nu mai vorbim de dinamica disciplinelor. Sa luam, de pilda, contabilitatea, intrucat este un domeniu asupra caruia ma pot exprima in cunostinta de cauza.
Domnul Avramescu ar fi poate surprins sa afle ca prima lucrare de contabilitate (Tractatus de computis et scripturis) a aparut in plina Renastere (in 1494), ca o parte din tratatul de matematica al calugarului franciscan Luca Pacioli (Summa de aritmetica, geometria, proportioni et proportionalita) si ca vreme de cateva sute de ani de atunci contabilitatea a fost considerata o ramura a matematicii. S-ar putea crede ca incerc sa justific prezenta acestei discipline in spatiul universitar aratand ca cei care predau in universitatea Renasterii artele liberale (Pacioli a predat la universitatile din Pisa, Bologna si Florenta) nu considerau deloc contabilitatea un domeniu nedemn. Daca as face-o insa, as folosi acelasi rationament anacronic, in conditiile in care nimeni nu mai vede astazi in contabilitate un domeniu al matematicii, disciplina evoluand in timp, chiar daca pe bazele teoretice puse de Luca Pacioli, fiind considerata in prezent una dintre stiintele de gestiune (management sciences, engl.; sciences de gestion, fr.).
Dar de ce isi merita astazi contabilitatea, la fel ca si alte domenii profesionale, locul in Universitate? Pentru ca, desi aceste discipline vizeaza pregatirea pentru o activitate practica, ele au un fundament teoretic solid si se dezvolta similar disciplinelor teoretice “veritabile”. Si pentru domeniile universitare profesionale exista astazi comunitati si manifestari stiintifice, reviste de cercetare etc., acestea oferind tot atatea oportunitati de satisfacere a curiozitatii intelectuale “pure” si de “implinire a spiritului”. Mai mult, aceste activitati practice ofera posibilitatea unor reflexii teoretice care de multe ori transcend domeniul, intrand in perimetrul filosofiei, sociologiei, antropologiei etc. Si in contabilitate, de exemplu, se discuta probleme de adevar, etica sau raporturi de putere in societate. De altfel, proliferarea cercetarilor inter- si transdisciplinare din zone foarte variate (vezi succesul institutelor de studii avansate, care promoveaza aceste abordari) arata ca nimeni nu mai crede astazi ca adevarata cunostere poate proveni doar dintr-un perimetru privilegiat, cum ar fi cel al artelor liberale.
Nu stiu ce universitate mare mai pastreaza astazi modelul universitar renascentist (poate doar unele colegii catolice care tin foarte mult la traditie), dar toate universitatile considerate de domnul Avramescu ca fiind “importante” - Harvard, Stanford, Yale, Princeton, Oxford, Cambridge - ofera licente, masterate si doctorate in discipline considerate de domnia sa nedemne de spatiul universitar.
Din toate aceste motive, expedierea tuturor domeniilor cu aplicabilitate practica in zona scolilor de meserii mi se pare o exagerare cam nelalocul ei. Sa ne intelegem bine! Una este invatamantul mediu tehnic, in care se urmareste insusirea unor deprinderi artizanale, si alta este invatamantul universitar profesional, in care se face o serioasa pregatire teoretica. Pentru a fi un croitor bun, probabil ca nu e nevoie sa ai cunostinte avansate de geometrie, dar, pentru a fi un interpret bun, trebuie sa ai cunostinte solide de teorie muzicala, armonie, contrapunct (nu cred ca la Universitatea de Muzica se preda, de exemplu, chitara clasica dupa tabulaturi). Tot asa, pentru a fi un contabil bun, desi pare greu de crezut din vina unor prejudecati locale, trebuie sa deprinzi un corpus teoretic complex, care impune un efort intelectual considerabil si care se sprijina pe numeroase alte domenii, cum ar fi economie, drept, matematica, finante, management.
Ca, intr-adevar, in Romania mai toate facultatile de contabilitate seamana cu niste scoli de meserii, aceasta este o problema a noastra si probabil a altor tari est-europene. O explicatie posibila ar putea fi faptul ca acest domeniu (la fel ca altele din zona socio-economica) a fost marcat profund de comunism, astfel incat, dupa 1990, a fost nevoie de o acumulare cantitativa importanta menita sa elimine balastul ideologic si sa reconsidere intregul domeniu, ceea ce a dus, din pacate, la accentuarea laturii practice in detrimentul celei teoretice. Recunosc insa ca explicatia pe care o ofer este valabila doar in parte, intrucat saltul calitativ ar fi trebuit sa se fi produs mai demult, fiind totusi franat de anumite inertii. De aceea revin si spun ca poate nivelul calitativ scazut tine de cauze mai adanci.
Dar pentru a putea intrevedea o iesire din acest impas nu cred ca ar trebui mai intai sa dam vina pe presiunea sociala asupra universitatii, care exista si inainte de ‘89, dar erau putine locuri scoase la concurs. Nici nu cred ca ar trebui sa vedem “principalul vinovat” in stat, care, oricat de bine si-ar fixa prioritatile, fiind unul sarac, resursele financiare vor fi tot insuficiente, ca sa nu mai discutam de faptul ca, vorba domnului Avramescu, el nu este “Alfa-si-Omega (...) vietii sociale”. Ar trebui, cred eu, ca, mai inainte de toate, sa vedem ce am facut noi, cei din mediul universitar, pentru a favoriza o astfel de stare de fapt. Cat de mult am derogat noi de la principiile academice pentru scopuri mai mult sau mai putin pragmatice. Daca am cautat noi in universitate “implinirea spiritului”, si nu statut social, imagine sau diverse interese pecuniare. Odata constientizate acestea, situatia se va limpezi, pentru ca, in definitiv, astfel de lucruri te pot astazi (de)legitima ca “universitar”, si nu o distinctie renascentista caduca.
