De același autor
O vedem bine de câțiva ani: integrarea noastră în spațiul Schengen e plină de probleme. Unele țin de formă, în speță de opoziția unor țări europene la aderarea României și a Bulgariei, altele, de fond – respectiv, de capacitatea acestor două țări de a asigura securitatea frontierelor pe care o presupune spațiul european comun. Se mai cuvin adăugate două lucruri: faptul că ne aflăm într-o lume în care varii contexte (războaie, dictaturi, dezastre naturale, sărăcie endemică etc.) accentuează fenomenul migraționist și, întâmplător sau nu, diverși autocrați – aflați pe rutele tranzitului către viața mai bună a milioane de dezrădăcinați – au înțeles că pot folosi, ca mijloc de șantaj, „robinetul” migraționist. Apoi, toate acestea sunt amplificate de perspectiva anului electoral 2024 în care, pentru unele țări, ceea ce contează e limitarea cât mai drastică a imigrației; pentru altele (în speță, România și Bulgaria) refuzul accederii în spațiul european comun ar accentua pozițiile suveraniste și euroscepticismul.
Deși nemărturisită ca atare, există o temere reală a țărilor occidentale că includerea României și a Bulgariei în spațiul Schengen va fragiliza frontierele europene (de est și de sud), favorizând migrația ilegală, traficul de persoane, de arme și de stupefiante, contrabanda și alte lucruri de care Europa vrea să scape. Oricât de mult ne-ar displăcea acest lucru, trebuie să acceptăm adevărul: cele două țări estice au, în Vest, o reputație proastă. Ambele au în spate o istorie de sărăcie și de dictaturi alternate de pusee anarhice; ambele sunt percepute ca democrații fragile, în care puterea și corupția merg mână în mână ghidate de structuri „discrete” venind din zona serviciilor militarizate (legate – inevitabil – de „vechiul regim”). Dincolo de discursurile oficialilor de ambele părți, Occidentul păstrează neîncrederea față de duplicitatea levantină. Istoriile recente – precum aceea a contrabandei cu avionul, ori a dezmințirii căderii fragmentelor de dronă pe teritoriul României – nu fac decât să confirme această circumspecție: cum să lăsăm granița Europei pe mâna unor oameni care habar n-au ce se întâmplă la propriile lor frontiere? În fine, nenumăratele istorii de impostură academică și de incapacitate de justificare a veniturilor și proprietăților înalților gradați din serviciile militarizate lasă să plutească asupra acestora umbra corupției. Or, oamenii corupți pot fi foarte ușor șantajați și/sau cumpărați de traficanți, oligarhi sau state din afara Uniunii Europene.
Mai mult sau mai puțin, Vestul păstrează imaginea unui Est ajuns mai târziu la „masa comună” și, în bună măsură, păstrând un decalaj semnificativ în ceea ce privește o mulțime de probleme care – de cealaltă parte a fostei Cortine de Fier – sunt considerate a fi închise. Sigur, relațiile bilaterale sunt marcate de politețea diplomatică, însă – indiscutabil – în anumite momente oficialii estici simt distanța cu care sunt priviți și cerințele (un pic mai accentuate) la care sunt somați să se supună. De unde, evident, o anumită frustrare a celor din Est care se manifestă – cel mai adesea – în acuzele de „dublă măsură” care s-ar aplica în „Europa comună”. Pe de altă parte, occidentalii – care sunt totuși cei care au inițiat formula în care s-au integrat ceilalți – erau obișnuiți mai curând cu o logică a acordului comun bazat, în bună măsură, pe compatibilități economice și culturale forjate de o istorie comună. „Disidențele estice” – ale Poloniei și ale Ungariei, în particular – irită deopotrivă la Bruxelles și în marile capitale europene.
Și mai surprinzător este – și a fost – cazul Austriei. Aparent, numele acesta evocă măreția unui imperiu secular, burghezia fără griji descinsă parcă din „Lumea de ieri” a lui Stefan Zweig, valsurile muzicienilor Strauss, plimbările pe Ringstrasse, cu delicioasele pauze de Cremeschnitten și Schwartz. Numai că toate acestea țin de o reclamă turistică bine întreținută. Lucrul cel mai mare din Imperiul Habsburgic erau problemele care se adunaseră vreme de secole, în timp ce o aristocrație încorsetată în „protocolul spaniol” se făcea că nu le vede. Dincolo de punctualitate, pietism și distracția de berărie, mentalul austriecilor era plin de surprizele pe care le-a pus în lumină Sigmund Freud. Cel puțin straniu, pentru o țară care mizează atât de mult pe un trecut glorios: în noiembrie 1918 n-a fost nimeni care să apere ideea de imperiu, tot așa cum în martie 1938, nimeni nu s-a ridicat în apărarea republicii. În mai 1945, Austria se prezintă ca prima victimă a lui Hitler, deși plebiscitase – entuziast – Anschluss-ul. Oameni ale căror prestigiu și anvergură erau dincolo de orice bănuieli – precum Herbert von Karajan și Konrad Lorenz – au avut și ei un trecut în care au scris și au acceptat lucruri care în anii ’90 – 2000 au ajuns să fie considerate inacceptabile. Pe fondul ascensiunii țărilor mici ca tampon între marile puteri, în anii ’70 am avut un austriac secretar general al Organizației Națiunilor Unite (și, apoi, președinte al țării sale) – Kurt Waldheim – căruia i s-a descoperit o bogată carieră militară în Wehrmacht în perioada ocupației germane a Balcanilor. În fine, Jörg Haider a fost – la vremea lui – modelul dreptei radicale ajunse la putere, la fel cum – în alte vremuri – Karl Lueger fusese și el un model pentru mulți.
Austria reală e departe de imaginea de carte poștală pentru uzul turiștilor. În ceea ce ne privește, niciodată în istorie nu am avut relații apropiate cu Imperiul ce stă la baza imaginarului austriac. După Pacea de la Passarowitz (din 1718), Oltenia noastră a fost supusă unui proces tipic de administrare colonială; tot ce au făcut austriecii (recensământ, cartografia terenurilor, stabilirea titlurilor de noblețe etc.) era dictat de imperativul impozitării. Sigur, e problema noastră (nu a lor) aceea că acest tip de colonialism ni se pare mai „luminat” decât cel otoman realizat (pe atunci) prin sistemul fanariot. Episodul Horea e semnificativ deoarece e simptomatic pentru ambiguitatea raportării noastre la austrieci: noi am luat de bună ușoara condescendență manierată a lui Iosif al II-lea față de iobăgimea românească și – în numele ei – ne-am clamat dreptul la umanitate. Pentru austrieci, prinși în sistemul relațiilor feudale care-i legau nu de pălmașii români, ci de aristocrații maghiari, era dezirabilă un soi de iobăgie eficientă (în acord cu o exploatare rațională a mâinii de lucru – proprie iluminismului), pe care abrutizarea la care erau supuși românii o limita. O iobăgie eficientă, dar nu mai mult de atât. S-a văzut în destinul lui Ioan Inocențiu Micu Klein, la 1848 și cu ocazia Memorandumului. Între 1856 și 1859, Imperiul Habsburgic s-a opus cu tenacitate unirii Principatelor, ca să nu se creeze un pol de atracție pentru românii din Transilvania.
Sigur, Banatul acela mito-poetic de mici burghezi și funcționari aulici, care se plimbau „la brațept” cu doamnele în crinolină pe „floașter”-ul Timișoarei sau al Herculanelor va fi având o oarecare realitate, atâta doar că – în timpul lui – nu era cu și pentru români. Mai ales după 1990, noi ni l-am imaginat „incluziv”, ca pe un amurg – de aur și purpură – imperial care, asemenea cerului crepuscular, li se dă, magnanim, tuturor. Mai mult – și, cred, acesta e mitul în capcana căruia am căzut – noi am luat de bună propaganda „celei de-a treia Europe”, Mitteleuropa austriacă, cea aflată (în toate sensurile cuvântului) dincolo de clivajul istoric Est – Vest, dincolo de puterea Cortinei de Fier, într-o unitate marcată de sigiliul nostalgiei Imperiului. Visul acesta frumos nu a existat decât în literatura ulterioară căderii monarhiei bicefale, în istoria științei care (în anii ’80–’90) tocmai redescoperea rădăcinile comune ale psihanalizei, fenomenologiei, filosofiei analitice și școlii economice austriece și în puterea de seducție a câtorva mari figuri ale acelui timp, precum Otto de Habsburg sau François Fejtő. Toate, grefate pe o opération image a statului austriac care, în felul acesta, voia să‑și depășească provincialismul și să intre pe piața turismului global, valorizându-și inteligent atuurile.
Onest vorbind, austriecii au fost dintotdeauna ceea ce sunt acum: un ghem de complexe – deopotrivă inavuabile și de superioritate – care nu (mai) au forța necesară de a fi ceea ce își imaginează că merită să fie, dar au destulă putere pentru a se opune proiectelor altora. Cred că – dincolo de culorile crepusculare ale faldurilor imperiale – asta e ceea ce ne poate oferi o privire lucidă asupra acestui stat mic, dar cu orgolii mari, de care ne lovim din ce în ce mai des. Problemele austriecilor sunt ale lor și, dacă ne uităm la istoria lor milenară, avem toate motivele de a spera că și le vor rezolva – eventual, printr-o nouă explozie culturală – ei înșiși. Ceea ce ne-ar fi nouă util e mai multă luciditate în relațiile externe. Peste tot sunt probleme punctuale care se cer rezolvate – și aici se cuvine să ne facem treaba, fără scuze și mofturi, dar e și un arrière-plan istoric și cultural, pe care s-ar cuveni să-l cunoaștem și să-l înțelegem pentru a nu ne face iluzii și a nu cădea în dezamăgiri. Aceasta e și o pledoarie pentru utilitatea studiilor culturale la diverse niveluri ale învățământului nostru, inclusiv în școlile diplomatice și jurnalistice.
L.E.: în timp ce scriam acest text, am văzut că România a scăpat de MCV. S-ar putea să fie bomboana dulce care să ne facă să îndurăm hapul amar al încă unei amânări la integrarea în Spațiul Schengen.
