Incrancenare in Irak

Razboiul din Irak dintre coalitia condusa de Statele Unite si miscarea de rezistenta irakiana s-a acutizat in ultimele luni. Cei 150.000 de militari ai coalitiei nu au reusit sa atenueze inversunarea insurgentilor. Incercarile de recuperare a controlului asupra regiunilor si oraselor dominate de insurgenti au avut un succes limitat. Frecventa atentatelor, represaliile masive ale ocupantilor si numarul victimelor civile au crescut vertiginos.
In campania electorala din Statele Unite, prima dezbatere publica dintre cei doi pretendenti la Presedintie, republicanul George Bush si democratul John Kerry, a avut loc la 30 septembrie 2004 la Universitatea orasului Miami din Florida. Tema dezbaterii a fost politica externa a Americii. Principalul subiect: razboiul din Irak.
Bush a fost criticat de Kerry ca nu recunoaste consecintele catastrofale ale unei invazii, nejustificate si nenecesare, ca nu este sincer cu privire la deteriorarea situatiei din Irak si ca incearca sa induca in eroare electoratul american prin prezentarea insistenta a unor evaluari optimiste, incompatibile cu realitatea. Kerry a calificat decizia de a invada Irakul "o eroare colosala". Un numar din ce in ce mai mare de profesionisti de la CIA, din Corpul de Ofiteri si de la Departamentul de Stat au ajuns la concluzia ca situatia din Irak s-a agravat atat de mult incat nu mai poate fi remediata satisfacator. Ei cred ca politica actuala nu face decat sa scufunde progresiv America intr-o mlastina fara speranta. Secretarul de stat Colin Powell a recunoscut recent la televiziune ca insurgenta din Irak a devenit mai puternica decat era acum un an, ca majoritatea irakienilor prefera ca militarii straini sa se retraga din tara lor si ca antiamericanismul a crescut in intregul Orient Mijlociu.
Sondajele de opinie organizate de oficialii din coalitie au aratat ca majoritatea irakienilor vor ca trupele straine sa paraseasca tara lor imediat (41%), dupa alegerea unui guvern permanent (46%) sau dupa reinstaurarea "stabilitatii" (6%). Numarul irakienilor care exprima neincredere in fortele coalitiei a crescut de la 78%, in iunie 2003, la 86%, in iunie 2004.

Perceptii irakiene

Marea majoritate a irakienilor crede ca americanii au intentii neocolonialiste si ca intentioneaza sa-si mentina o prezenta masiva in Irak pe termen nedefinit. Ei vad ca guvernul american a decis sa construiasca in Irak o ambasada uriasa si 15 baze militare cu caracter permanent. Populatia este convinsa ca Statele Unite vor sa controleze productia si exportul petrolului irakian. Reformele economice propuse de americani sunt percepute ca o modalitate de a vinde companiilor straine bogatiile naturale si entitatile economice ale Irakului. Pe cand oficialii americani vorbesc neincetat despre democratizare, irakienii sunt convinsi ca trupele de ocupatie nu le vor permite sa aleaga decat candidati proamericani. Ei stiu ca actualul prim-ministru interimar, Ayad Alawi, a fost impus de administratorul american Paul Bremer fara acordul reprezentantilor irakieni sau al delegatului ONU, Lakhdar Brahimi. Alawi, fost angajat al CIA timp de 20 de ani, este considerat de marea majoritate a populatiei o marioneta americana. Cei mai multi irakieni nu cred ca guvernul interimar va permite alegerea unui organ reprezentativ in ianuarie 2005.
Irakienii sunt convinsi ca nu vor putea participa la elaborarea noii constitutii, ca americanii vor decide ce fel de document va fi adoptat, ca implicarea formala a Natiunilor Unite nu a contribuit la democratizarea tarii si ca, sub o fatada de multilateralism, ONU continua sa faca jocul americanilor. Validitatea acestor perceptii este discutabila. Din nefericire, presedintele Bush nu a clarificat intentiile americane, a refuzat sa precizeze preconditiile retragerii trupelor de ocupatie si continua sa-i denigreze pe insurgentii nationalisti irakieni cu epitetul de "teroristi". In consecinta, suspiciunile irakienilor nu pot fi invalidate.
Din cauza insecuritatii, reconstructia postbelica, pentru care Congresul American a alocat multe miliarde de dolari, nu a progresat satisfacator. Indarjirea cu care insurgentii se opun ocupatiei a impiedicat valorificarea ajutoarelor financiare din strainatate. Daca securitatea nu se amelioreaza curand, alegerile programate pentru ianuarie vor fi lipsite de orice legitimitate.
In perioada postbelica, americanii au comis atat de multe erori, incat optiunile ramase pentru asigurarea securitatii sunt limitate. In ultimul an, sub presiunea rezistentei, unele orase si regiuni din Irak au fost "cedate" insurgentilor. Intre timp, gherilele irakiene au invatat sa actioneze in grupuri restranse si sa se disperseze rapid in populatie ca sa evite confruntari directe cu masina de razboi americana. O treime din populatia Irakului traieste in Bagdad, controlat numai partial de trupele coalitiei. O mare parte a cartierelor sunt considerate extrem de periculoase atat pentru militarii coalitiei, cat si pentru civilii straini. Insurgentii ataca din ce in ce mai frecvent trupele de ocupatie, pe cetatenii straini si pe irakienii care colaboreaza cu autoritatile. Nici zonele fortificate din capitala nu sunt invulnerabile. Neasteptat, militarii americani se confrunta cu un adversar inversunat, virulent si versat in lupta de gherila urbana. Regiunile "pierdute" de coalitie nu pot fi recuperate decat prin negocieri sau prin asalturi frontale sangeroase care, inevitabil, ar ucide si ar rani un mare numar de civili neimplicati activ in rezistenta. Asemenea "daune colaterale", percepute de localnici ca "masacre", invrajbesc si mai mult populatia impotriva ocupantilor, creeaza solidaritate intre insurgenti si civili si stimuleaza recrutarea de noi aderenti la miscarea de rezistenta.

Irakizare

Atat presedintele Bush, cat si contracandidatul Kerry sugereaza ca problema insecuritatii este rezolvabila prin irakizarea conflictului, adica prin accelerarea formarii unor forte de securitate irakiene care, ajutate de coalitie, sa-i "pacifice" pe insurgenti si sa asigure stabilitate. Acest proces de "irakizare" a conflictului are mai multe aspecte nerezolvate. Numarul irakienilor recrutati pana acum este mai mic decat sperau americanii. Noii recruti, considerati colaboratori ai ocupatiei, sunt asasinati frecvent de insurgenti. Unii simpatizanti ai rezistentei s-au prezentat la recrutare cu intentia de a se "infiltra" in structurile de securitate. Loialitatea noilor recruti din armata, politie si securitate fata de coalitie si fata de guvernul interimar nu este bine definita. In anumite actiuni initiate de coalitie la care au participat si unitati din armata irakiana, unii din noii instruiti au refuzat sa lupte impotriva compatriotilor lor, iar altii au dezertat sau au trecut de partea insurgentilor. Intr-o tara in care somajul este de peste 50%, multi dintre recrutii irakieni au acceptat sa faca parte din noua armata nu din convingeri politice, ci pentru ca era singura modalitate de a avea o oarecare slujba.

Considerente politice

Sub presiunea alegerilor din noiembrie in Statele Unite, se pare ca liderii civili de la Pentagon si de la Casa Alba au decis sa incerce sa recupereze de urgenta orasele si regiunile abandonate de coalitie. Pentru ca Bush sa fie reales, a devenit important ca rezistenta irakienilor sa fie zdrobita cu orice pret. In acest scop, in octombrie 2004, militarii americani au declansat o ofensiva violenta ca sa recucereasca Samarra, unul din orasele care le fusesera "cedate" insurgentilor. Sub protectia rachetelor lansate din elicoptere, tancurile si blindatele americane, impreuna cu unitati ale armatei irakiene, au invadat orasul si au ocupat cladirile guvernamentale. Daca militarii irakieni, plasati la controlul orasului de americani, reusesc sa "pacifice" orasul, sa reconstituie organele de politie si sa mentina "ordinea", atunci "modelul" Samarra va fi aplicat si in alte orase "pierdute". Participarea trupelor irakiene alaturi de militarii coalitiei in asaltul oraselor risca sa asocieze atat noua armata irakiana, cat si guvernul interimar de la Bagdad cu ocupatia americana, care este detestata de majoritatea populatiei. Un atac contra centrului "rebel" Fallujah, un oras cu 300.000 de locuitori, ar necesita o forta mult mai mare, ar fi extrem de sangeros si ar putea destabiliza guvernul fragil de la Bagdad. In aprilie 2004, bombardarea masiva a orasului Fallujah a fost oprita in mare parte la interventia presedintelui Ghazi Yawar. Revoltat de numarul de victime civile, Yawar a condamnat "pedepsirea colectiva" a locuitorilor din Fallujah si a amenintat ca, daca nu este oprita violenta contra oraselor, el este pregatit sa demisioneze.
Unii consilieri americani i-au sugerat premierului Alawi sa incerce sa-si demonstreze independenta fata de coalitie si sa-si stabileasca identitatea de "patriot" prin adoptarea unei posturi de confruntare cu americanii. Dar Alawi a etalat o atat de mare afectiune fata de SUA in vizita sa la Washington, incat o asemenea manevra nu are sanse de succes. Au mai ramas trei luni pana la scrutinul pentru selectionarea unui parlament cu 275 de membri, in ianuarie 2005. Pregatirea alegerilor a fost necorespunzatoare. Candidatii inca nu au fost anuntati. Nu exista lideri care fie recunoscuti de electorat. Unii pretendenti nedeclarati nu inspira incredere. Partidele politice, in majoritate conduse de fosti exilati, nu au enuntat programe de guvernare. Pe cand cele doua partide ale kurzilor prefera ca americanii sa ramana in Irak cat mai mult, celelalte partide nu sunt de acord. In absenta securitatii, multe regiuni din Irak nu vor putea participa la alegeri. Un proces electoral partial, trucat sau prearanjat nu va crea un guvern legitim. In absenta unor dezbateri libere, a unei competitii de idei si a participarii substantiale a electoratului, organizarea unor asemenea "alegeri" nu reprezinta democratie. Tema cea mai arzatoare care reflecta aspiratiile majoritatii electoratului irakian este dorinta ca strainii sa paraseasca tara. Intr-un Irak democrat, un politician nu poate spera sa fie ales decat daca cere ca strainii sa plece cat mai curand.

Strategii de iesire

O solutie militara a razboiului Statelor Unite impotriva insurgentilor irakieni nu mai este posibila. Chiar daca America isi dezlantuie puterea militara cu intentia de a asigura "securitatea", numarul imens de irakieni masacrati ar invalida "victoria". La 21 septembrie 2004, presedintele Bush, adresandu-se Adunarii Generale a ONU, a reafirmat convingerea proprie ca s-au facut multe progrese in Irak, ca insurgentii-teroristi sunt disperati si ca America, asa cum a promis, a transferat suveranitatea "irakienilor". Cei prezenti au aplaudat rezervat. Ei stiau ca versiunea lui Bush era neverosimila, ca situatia din Irak este precara, ca suveranitatea irakiana este iluzorie si ca insurgenta continua. Secretarul de stat Colin Powell a declarat ca, daca un guvern irakian ales in 2005 va solicita retragerea trupelor americane, guvernul de la Washington se va conforma. Afirmatia se bazeaza pe speranta ca un asemenea scenariu putin probabil nu va fi permis de cei care organizeaza si controleaza alegerile. In cazul in care Irakul degenereaza in razboi civil sau se fragmenteaza in regiuni dominate de militii etnice antagoniste, trupele de ocupatie straine vor fi obligate sa ia in considerare diferite modalitati de retragere. Daca Irakul nu va ajunge intr-un timp rezonabil la un oarecare nivel de stabilitate prin negocieri cu insurgentii, prin antrenarea noilor forte de securitate irakiene, prin alegerea unui guvern legitim sustinut de populatie si prin restabilirea unei economii viabile, Statele Unite vor fi fortate sa gaseasca o strategie de iesire in conditii mult mai putin favorabile decat erau preconizate inainte de invazie.