America la sfârșitul epocii Obama

O. Manea Si Al. Lazescu 19.01.2016

De același autor

Pe chestiunile majore de politică externă, optica Administrației Obama pare să fi fost influențată mai mult de școala realismului politic, de Eisenhower, Kissinger sau Powell.

 

Președintele Obama a ținut săptămâna tre­cută, în Congres, ultimul său discurs des­pre starea națiunii. Casa Albă lăsase să se înțeleagă că va fi un discurs diferit de cele anterioare, însă, în fapt, nu au fost mari sur­prize. Am regăsit în esență punctele principale din agenda liberală (de stânga, în accepțiune europeană) pe care Ad­mi­nistrația americană a promovat-o în ul­ti­mii șapte ani. Cu accent pe subiecte ca schim­bările climatice, acordul cu Iranul sau o politică mai restrictivă în domeniul ar­melor de foc, zone în care președintele intră în coliziune cu punctele de vedere con­servatoare. Asta s-a văzut și în timpul discursului, în care, în cazul acestui gen de subiecte, o parte a sălii a preferat de­monstrativ să facă opinie separată față de cei care aplaudau entuziast.

 

Dacă ar fi să facem o ierarhizare, cu siguranță cel mai con­tro­ver­sat subiect de politică externă din perspectiva Statelor Unite a fost decizia Casei Albe de a finaliza un acord prin care Iranul renunță la ambițiile sale militare în plan nuclear. Și asta deși nu a lipsit deloc concurența, ma­niera de abordare a crizei siriene sau re­stabilirea relațiilor diplomatice cu Cuba fi­ind, de exemplu, alte teme fierbinți. Ur­mă­rile au fost semnificative și pe plan intern, și în exterior. Relațiile cu Israelul au de­venit cele mai tensionate din ultimii zeci de ani. În egală măsură, și cele cu aliații tra­diționali ai Americii din zona Golfului, în special cu Arabia Saudită. Iar discuția a căpătat noi accente după ce, la sfârșitul săp­tămânii trecute, practic simultan cu ri­dicarea oficială a sancțiunilor contra Ira­nului, a avut loc eliberarea a patru ame­ri­cani reținuți de autoritățile de la Teheran. Vestea a fost prezentată de Casa Albă drept o dovadă a justeței politicii adoptate în privința Iranului, deși Washingtonul a ținut să sublinieze că nu a existat nicio le­gătură între acordul nuclear cu Teheranul și negocierile legate de eliberarea cetă­țe­ni­lor americani. Însă, evident, coincidența nu avea cum să treacă neobservată, iar în tabăra republicană, cu excepția notabilă a lui Rand Paul, s-au auzit critici severe la adresa lui Barack Obama. Wall Street Jour­nal a sintetizat acest punct de vedere în­tr-un editorial apărut luni, cu titlul sem­ni­ficativ: Triumful Iranului: Statele Unite plătesc o recompensă semnificativă pen­tru eliberarea a patru nevinovaţi.

 

În esență, criticii din interior (care nu sunt doar din tabăra conservatoare) și cei din exterior ai acordului cu Iranul pleacă de la premiza că regimul teocratic de la Te­heran va utiliza resursele financiare sub­stan­țiale la care va avea acces de acum îna­inte, prin eliberarea fondurilor până acum blocate în băncile internaționale, prin po­sibilitatea de reluare a exporturilor de pe­trol și prin accesul neîngrădit la teh­no­lo­gia militară avansată, pentru a destabiliza în și mai mare măsură întreaga regiune, din Siria până în Yemen. Atât direct, cât și prin mișcările teroriste, ca Hezbolah, pe care le patronează. În același timp, spun aceste voci critice, între care se numără și pre­mierul Benjamin Netanyahu, dar și ță­ri­le din Golf, este naiv să crezi în pro­mi­siu­nile unui astfel de regim. Nu fără te­mei, dacă ar fi să ne uităm la soarta unor acor­duri din trecut, precum cel de aceeași na­tură negociat cu Coreeea de Nord sau cel în care, alături de Statele Unite și Ma­rea Britanie, Rusia garanta securitatea Ucrai­nei. Pe de altă parte, este drept că, în ciu­da unor rezerve credibile, adversarii acor­du­lui nuclear nu oferă nici ei al­ter­native viabile. Sancțiunile expirau oricum la un moment dat, iar în actualul context geo­po­li­tic este iluzoriu să-ți imaginezi că Mo­s­co­va sau Beijingul ar fi agreat în Con­si­liul de Securitate ONU la prelungirea acestora.

 

Finalul de mandat al Administrației Obama ne permite să reflectăm în detaliu asupra laitmotivelor ca­re au marcat decisiv filozofia sa de politică externă. Din această pers­pectivă, un rol central îl joacă re­con­fi­gurarea intervenționismului extern. Însuși succesul electoral al Administrației Obama rămâne produsul unor forțe societale ca­re, în esență, spuseseră nu costisitoarelor angajamente terestre care au urmat ata­curilor de la 11 septembrie. Mesajul cam­pa­ni­ei din 2008, dar și al celei din 2012 a fost similar: accentul trebuia pus pe na­tion-building-ul intern, nu pe noi Viet­na­muri. Susținătorii cred că Obama va ră­mâ­ne în istorie pentru că „a terminat două războaie. A oprit sângerarea atât în sens li­teral, cât și figurativ“, reorientând re­sursele spre reconstrucția internă, spune Anne Marie Slaughter. Și, în general, în ciu­da prezenței în poziții cheie ale Ad­mi­nistrației a unor decidenți precum Sa­man­tha Power sau Susan Rice, a căror ex­pe­riență formativă este desprinsă din in­ter­venționismul anilor ‘90, optica lui Obama pare să fi fost influențată mai mult de școa­la realismului politic, de Eisenhower, Kissinger și Colin Powell. Pe acest fond ve­dem predispoziția sa spre utilizarea selec­tivă, judicioasă, atent calibrată a puterii americane, evitând cu orice preț tentația campaniilor de reconstrucție societală cu final deschis. În același timp, Ad­mi­nis­trația sa a compensat într-o direcție de semn contrar, investind masiv în lumea simetrică și confortabilă a marilor puteri: pivotul asiatic, destinderea cu Iranul, deal-urile cu Moscova, mai nou, strategia de offset, precum și reasigurarea Flancului Estic intră în această categorie.

 

Discursul de astăzi al lui Obama seamănă teribil de mult cu ar­gumentele „realiste“ care au ți­nut la distanță administrațiile americane de Balcani, în prima parte a anilor ‘90. Bush Senior, dar și Clin­ton au perceput natura conflictului etnic prin lentila oferită de Robert Kaplan în Fantomele Balcanilor, ca un rezultat al dezlănțuirii „urilor ancestrale“ imune la orice intervenție militară din afară. Ace­leași nuanțe sunt folosite și de Obama în ultimul său discurs despre starea națiunii: „Orientul Mijlociu trece printr-o trans­for­mare care va dura timp de o ge­ne­ra­ție, înrădăcinată în conflicte care da­tea­ză de o mie de ani“. De-altfel, ISIS nici măcar nu este percepută ca o amenințare existențială. Totuși, o lectură atentă asu­pra dinamicilor care au condus la explozia tensiunilor sectare în Orient nu poate evita o discuție despre cum a fost exe­cu­tată retragerea americană din Irak. Promi­siunea din campanie trebuia dusă la sfâr­șit, indiferent de realitățile din teren: „Bla­măm urile ancestrale, în parte pentru a ne absolvi de orice responsabilitate pen­tru ce s-a întâmplat și, în parte, din ig­no­ranță. (...) Cu siguranță, astăzi conflictul a devenit mult mai sectar. Dar cauzele fundamentale țin de modificările produse în balanța de putere de războiul din Irak și de modul în care am părăsit Irakul, ce­ea ce a creat impresia că Iranul este ma­rele învingător. (...) iată ce a făcut Ori­entul mai sectar și a condus la dezin­te­gra­rea unor societăți care au coexistat timp de secole“, spune Emma Sky, o ob­ser­vatoare din interior a dezangăjarii ame­ricane din Irak. Întreaga simbolistică nu a trecut neobservată în capitalele puterilor sunnite din Orientul Mijlociu. Poate cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă ar fi rămas un buffer american între Bagdad și zonele sunnite. Capacitatea de influență in­clusiv asupra energiilor sectare ar fi fost cu totul alta.

 

Mai este un element care amin­tește de anii ’90. Atunci, an­gajamentele americane au stat sub semnul sindromului Viet­malia (Vietnam plus So­malia), așa cum a fost el denumit de Ri­chard Holbrooke. Acum, Administrația Oba­ma este captivă sindromului Irak: „nu putem să reconstruim fiecare țară care cade pradă crizei. Ăsta nu este lea­der­ship, ci rețeta dezastrului, a împrăștierii de sânge și resurse americane, ceea ce, în ultimă instanță, ne slăbește. Este lec­ția Vietnamului, a Irakului și pe care ar fi trebuit să o învățăm până astăzi“. Pe tot parcursul celor două mandate, Obama rămâne fidel acestei credințe. În 2009, pri­mul său an la Casa Albă, când se dezbătea suplimentarea forțelor din Afganistan, opi­nia prezidențială a fost profund influ­en­țată de cartea lui Gordon M. Goldstein des­pre Vietnam - Lessons in Disaster. Mc­Geor­­ge Bundy and the Path to War. Multe din­tre concluzii par să prescrie com­por­tamentul administrației sale: niciodată nu desfășura mijloace militare în serviciul unor obiective neclare; intervenția nu este inevitabilă, ci este o decizie care aparține președintelui. Iată și filtrul prin care a pri­vit de fiecare dată dezintegrarea Orien­tu­lui Mijlociu și mai ales Siria. În plus, în absența unei „echipe a rivalilor“ (Clinton, Gates, Petraeus), s-a perpetuat o cultură organizațională inflexibilă, o cameră ecou anchilozată într-un consens toxic și care, în cele din urmă, a eșuat să ridice în­tre­barea cheie: „spuneți-mi ce se întâmplă dacă nu acționăm? Dacă ar fi știut că inacțiunea ar fi produs un vid în care s-ar fi dezvoltat o catastrofă umanitară, o teribilă criză a refugiaților, un război pro­xy intens, precum și ascensiunea ISIS, răspunsul său ar fi putut fi diferit“, spune Dennis Ross, un fost consilier al lui Obama. Exact genul de consecințe ori­zon­tale (răspândirea instabilităților dincolo de Balcani, chiar punerea sub semnul în­tre­bării a existenței NATO) care, în anii ’90, smulgeau Administrația Clinton din le­targie. Poate aici se află eșecul major al Administrației Obama, imposibilitatea de a seta o cultură organizațională care să-i permită să învețe și să se adapteze la șo­curile tectonice ale momentului.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22