Afganistan, lecțiile și erorile

Retragerea Statelor Unite din Afganistan și, prin extensie, a NATO survine cu puține luni înainte de cea de-a 20-a comemorare a atacurilor de la 11 septembrie. Simbolic, este finalul unui ciclu.

Octavian Manea 20.07.2021

De același autor

Se continuă astfel, chiar în ritm accelerat, politica din ultima parte a administrației Trump. De fapt, el nu fusese niciodată împăcat cu suplimentarea de trupe inițiată în 2017, considerând-o mai degrabă o inițiativă a generalilor săi (McMaster și Mattis). Dar a acceptat poziția lor, temându-se de un nou vid de putere similar celui lăsat în urma retragerii din Irak, care ulterior a condus la resurecția Al Qaeda din Irak. O lecție uitată complet de Casa Albă astăzi. În același timp, Joe Biden rămâne același adversar al intervenționismului și al implicării americane în așa-numitele „războaie eterne”. De exemplu, a pledat împotriva terapiei de șoc și infuziei a 30.000 de militari în teatrul afgan între 2009 și 2011 (poate cea mai semnificativă perioadă a războiului și singura etapă care poate fi considerată o campanie de contrainsurgență de manual). În general, Biden nu crede că terorismul este o amenințare existențială pentru SUA și că a venit vremea să „purtăm bătăliile următoarelor două decenii, nu ale ultimilor 20 de ani”.

Riscurile retragerii sunt imense. Un colaps al regimului nu este exclus, mai ales pe fondul ofensivei talibane. Iar perspectiva unui război civil este aproape sigură. Și asta în condițiile în care câteva mii de militari cu greu pot fi considerate ca fiind expresia unui exercițiu de „nation-building”, dar s-ar fi putut dovedi vitali în ranforsarea și menținerea pe linia de plutire a regimului președintelui Ghani.

Pentru multă vreme de acum înainte se vor dezbate lecțiile și erorile războiului din Afganistan. Două însă merită o atenție aparte. Istoric, una dintre variabilele care au compromis victoria în campaniile de contrainsurgență ține de existența unui safe-haven în statele din imediata vecinătate. Este un tipar prezent deseori în istoria insurgențelor din secolul trecut, dar și mai recent în cazul Irakului când fundamentele Statului Islamic s-au pus inițial în Siria, pentru ca mai apoi să se răspândească în zonele sunnite până la porțile Bagdadului. Pentru Anthony Zinni, un general în retragere al armatei americane, responsabil de operațiunile desfășurate de Comandamentul Central în anii ’90, este un deja-vu care îi reamintește de umbrele Vietnamului: „Am permis inamicului să dețină un sanctuar. Nu am făcut niciodată nimic cu privire la Vietnamul de Nord – inamicul putea să se realimenteze, să se regrupeze, să-și planifice următorii pași. Ori de câte ori există un sanctuar, avem o problemă. Este suficient să ne uităm la exemplul Pakistanului în cazul Afganistanului sau al Siriei în cazul Irakului. A permite existența unui sanctuar este o decizie politică. Din această cauză nu am reușit niciodată să-i învingem pe insurgenți”. Cu alte cuvinte, Islamabadul (mai exact, armata și serviciile secrete) are o mare responsabilitate în incubarea și alimentarea unui ecosistem al terorismului internațional și regional (unde coexistă talibanii, rețeaua Haqqani, Al Qaeda, ISIS-Khorasan, Lashkar-e-Taiba) care se extinde până în măruntaiele Afganistanului, în zonele paștune. În plus, adversitatea existențială față de India a menținut atitudinea duplicitară a Pakistanului în privința talibanilor văzuți ca un fel de forță proxy a Islamabadului în perspectiva controlării Afganistanului (un spațiu menit să asigure adâncime strategică Pakistanului în eventualitatea unui război cu India).

Pe de altă parte, cei cu experiență la firul ierbii în Afganistan vorbesc despre o altă variabilă care pe termen lung pare să-și fi spus cuvântul, favorizându-i mai degrabă pe talibani. Dimensiunea spirituală. Într-un articol din 1964 publicat în Foreign Affairs în plin război în Vietnam, Edward Lansdale (un fel de Lawrence american cu ample succese în Filipine) se întreba dacă America înțelege noțiunea de revoluție. El trimitea la ideea că „războiul revoluționar” practicat de Vietcong trebuia contracarat de o cauză mai puternică, de o idee care să mobilizeze mai mult decât proiectul comunist, după cum britanicii au îmbrățișat Magna Carta, francezii au crezut în Libertate, Egalitate, Fraternitate, iar americanii în Declarația de Independență. Spre o astfel de problematizare trimite astăzi și Carter Malkasian, cel care timp de mai bine de un an s-a dedicat reconstrucției și stabilizării districtului Garmser din Helmand și ulterior pentru mai mulți ani a fost consilierul generalului Joseph Dunford (comandant al forțelor dislocate în Afganistan și apoi cel mai înalt ofițer al armatei americane). Timp de mai bine de 12 ani a căutat răspunsul la întrebarea „de ce am pierdut?”. Concluzia la care a ajuns ține în parte și de etosul superior al talibanilor, de capacitatea lor de a inspira rezistența jihadistă într-o măsură mult mai mare decât forțele guvernului de la Kabul – măcinate în general de corupție endemică, de probleme de loialitate și de moral și, mai presus de toate, vulnerabilizate de o cultură organizațională care nu inspiră o predispoziție spre sacrificiu capabilă să concureze cu viziunea despre lume a talibanilor. Este sugestivă mărturisirea unui lider religios – „talibanii luptă pentru credință, pentru rai și împotriva necredincioșilor. Armata și poliția luptă pentru bani. Talibanii sunt dispuși să-și dea viața”.//

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22