Șahul dintre Washington și Phenian via Beijing

Ar trebui să ne obișnuim ca Phenianul să ți­nă conjunctural prima pagina a presei in­ternaționale. În curând, regimul nord-co­reean ar putea depăși linii roșii care pen­tru comunitatea inter­na­țională extinsă sunt inac­ceptabile: capacitatea de a plasa un dispozitiv nuclear pe o rachetă balistică sau dez­voltarea unei rachete in­tercontinentale capabile să lovească SUA. Mulți ob­ser­vatori vorbesc despre o cri­ză a rachetelor în slow-mo­tion. Iar pe măsură ce își dez­voltă arsenalul de arme de distrugere în masă, Phenianul poate con­cluziona că, sub protecția umbrelei nucleare, spațiul său de manevră crește, că opțiunile sale se diversifică impul­sio­nându-i comportamentul coercitiv față de regiune. Crește probabilitatea pro­vo­că­ri­lor, a șantajului, chiar a unor eventuale ata­curi sub pragul convențional.

Raționamentul care a caracterizat mai toa­te administrațiile americane din ultimii 17 ani a fost acela că Beijingul este, deo­po­trivă, soluție, dar și parte a problemei. În această ecuație, regimul nord-coreean es­te perceput ca un proxy al Beijingului. Pe acest fond, aparenta schimbare la față a pre­ședintelui Trump care, după ce în pri­mele săptămâni nu mai contenea cu ata­cu­rile la adresa Chinei, amenințând-o cu pers­pectiva războiului comercial, acum nu se mai oprește din laudele la adresa lui Xi Jinping. Miza redevine schimbarea com­portamentului Beijingului, cel care este, în cele din urmă, responsabil de diluarea sancțiunilor impuse sub egida ONU, dar și pentru 85% din comerțul exterior al Phe­nianului. Probabil așa se explică și retorica belicoasă a președintelui Trump la adresa acțiunilor Coreei de Nord din ultima vreme, ca o for­mă de presiune psi­ho­lo­gică, arătând că este dispus să meargă până pe mar­gi­nea prăpastiei, și unde pu­blicul țintă este de fapt Xi Jinping. Într-un interval scurt, s-a vorbit nu doar des­pre lovituri preemptive, dar și despre perspectiva unei confruntări majore cu Nordul. Totul pe fondul manevrelor re­gio­nale ale portavioanelor americane.

Însă cel mai mare adversar al lui Trump rămâne Trump. Cum altfel să intrepretăm urecheala aplicată Seulului, căruia Trump i-a cerut să plătească un miliard de dolari pentru desfășurarea scutului antibalistic THAAD, care a devenit deja operațional. În­tre timp, generalul Mattis, șeful Pen­ta­gonului, a precizat că America va acoperi costurile scutului, însă impactul negativ rămâne, cu atât mai mult, cu cât ne aflăm în plină campanie pentru alegerile pre­zi­dențiale sud-coreene, una în care su­biec­tul THAAD a provocat controverse in­ten­se. Ce omite Trump să spună este că vor­bim de un scut tactic menit să protejeze un teatru operațional care-i include pe sol­dații americani desfășurati acolo. Mai mult, în 2016, printr-un acord de măsuri speciale, guvernul local a decis susținerea forțelor americane din Coreea de Sud cu 826 de milioane de dolari. Totodată, sunt în curs de desfășurare ample procese de re­locare a trupelor americane cu costuri ca­re ajung la 10 miliarde de dolari, dintre care SUA plătește 8%. Sunt cifre care ara­tă cât de departe este Seulul de tipologia pasagerului clandestin.

În cele din urmă, însă, dincolo de zăn­gă­nitul de arme, necesar pentru a sprijini efortul de diplomație coercitivă al Wa­shing­tonului, nu trebuie pierdut esen­ția­lul: nimeni nu vrea un război în pe­nin­sulă. Efectul ar fi devastator. Să ne gân­dim doar la miile de piese de artilerie care amenință Seulul, unul dintre principalele megapolisuri ale lumii, cu o populație sem­nificativ mai mare decât întreaga Româ­nie. De asta efortul principal o să fie unul non-cinetic. Formula cod, folosită de ge­ne­ralul H.R. McMaster în intervențiile sale de la Fox News, a fost aceea de „măsuri care să nu implice războiul“ (measures short of war). O pârghie pontențială ar fi sancțiunile împotriva băncilor proxy fo­lo­site de regimul Kim Jong-un pentru ac­ce­sarea sistemului financiar global (inclusiv a unor entități din China). Există chiar un precedent nord-coreean de succes - Ban­ca Delta Asia. Odată ajunse pe lista nea­gră a Trezoreriei SUA, ele devin active to­xi­ce și sunt izolate de circuitul economiei al­be. Pentru o administrație dispusă să de­clanșeze războaie comerciale, măsura ar pu­tea să fie credibila și poate determina Bei­jingul să preseze Phenianul. Între timp, Donald Trump, care încearcă să joace si­multan rolul de polițist rău și de polițist bun, a ieșit cu o declarație surprinzătoare, de­clarând că este gata, „este chiar ono­rat“, să se întâlnească cu Kim Jong-un, da­că acesta este dispus să îndeplinească o serie de condiții (evident, renunțarea la ar­mele nucleare). O mișcare interesantă, par­te a unui joc de șah geopolitic cu un re­zultat greu de întrevăzut.