Sechestrarea geopolitică a Ortodoxiei

Biserica Ortodoxă a cunoscut în ultimele trei secole o imensă reconfigurare ca­no­ni­că, un rezultat al rapidelor evoluții geo­politice. Din punct de vedere al or­ga­ni­ză­rii canonice, creștinismul răsăritean a cu­noscut trei faze. Prima este marcată de existența sa în cadrul unui imperiu uni­ver­sal, care i-a marcat dezvoltarea insti­tu­țională. A doua fază a reprezentat au­to­nomizarea instituțională în contextul de­clinului, fărâmițării, în cele din urmă al dispariției imperiului universal, și adap­tarea la contextul creat de cucerirea oto­mană în Balcani. A treia fază a fost inau­gurată de reformele ecleziastice ale ța­ru­lui Petru I, care au desființat patriarhia mos­covită, punând organizarea biseri­ceas­că în subordinea statului, și a con­tinuat în contextul refluxului puterii oto­mane în Balcani, a formării statelor na­ționale, iar în secolul XX a primelor state atee și anticreștine. Dintre cele trei faze istorice, aceasta din urmă a dus în cea mai mare măsură la pierderea unității Or­todoxiei și la instrumentalizarea con­du­ce­rii ecleziastice în profitul unor actori po­litici din ce în ce mai indiferenți față de adevărul de credință promovat de Bi­se­rică și mai dispuși la folosirea cinică a re­lației cu aceasta.

Reorganizarea teritorială, privilegiu impe­rial în Bizanț, presupunând și acordarea autonomiei sau autocefaliei, a fost folo­si­tă de patriarhia ecumenică începând din secolul XIII pentru a depăși crizele po­li­ti­co-religioase ale uniatismului est-eu­ro­pean. Astfel apărea o formă de soli­da­ri­tate pe orizontală, având ca element cen­tral unitatea liturgică.

Apariția unui nou tip de autocefalie în se­colul XV, autoproclamată, ține tot de uni­a­tism, când, la Ferrara-Florența, în 1439, însăși patriarhia ecumenică și împăratul bi­zantin acceptau unirea cu Roma. Res­pingând unirea, Biserica Rusă, care avea forma unei mitropolii sufragane a pa­triar­hiei ecumenice, cu titlul de mitropolie a Kievului, și-a ales singură un mitropolit la Moscova (1448), devenind astfel o mi­tropolie a Moscovei. Această autonomie de facto s-a resorbit după denunțarea uni­rii de către un sinod al patriarhiei ecu­me­nice (1484). Dar dinamica imperială în care se înscrisese Moscova culminând în cucerirea Kazanului și Astrahanului și in­trarea activă pe frontul creștino-isla­mic, i-a inspirat patriarhului ecumenic Ie­remia II ideea mutării sediului pa­triar­hiei la Moscova. Însă experiența din cursul vizitei la Moscova, în 1589, l-a făcut să se răzgândească și să apeleze la un subterfugiu, ridicarea mitropoliei Mos­covei la rang patriarhal. Astfel, în locul unei capitale care să reunească capul unui Imperiu și capul unei Biserici, s-a născut prima Biserică națională ca su­rogat de Biserică imperială.

Deschiderea unui front ruso-turc în se­colul al XVIII-lea a dus însă la com­pli­carea relațiilor dintre patriarhia ecu­me­ni­că și Rusia, pe măsură ce aceasta asuma rolul de protector al creștinilor din Im­periul Otoman, fiindcă se punea pro­ble­ma fidelității patriarhului, în calitate de cap al creștinilor, față de sultan. Revo­lu­ția grecească, instigată și pregătită inițial de Rusia, a dus la prima criză majoră de în­credere a turcilor față de creștini, sol­da­tă cu spânzurarea patriarhului. Secolul XIX a înregistrat o prăbușire a patriarhiei ecumenice sub diferite acuzații (na­țio­nalism grecesc și atașament față de Im­periul Otoman), rând pe rând, Bisericile Balcanilor devenind instituții naționale rup­te din unitatea ecleziastică a pa­triarhiei ecumenice.

Războaiele ruso-turce au lăsat Bisericii naționale române originile unui conflict canonic: mitropolia Basarabiei. În 1813, Imperiul Rus crea o eparhie a Bisericii Ruse, amputând două mitropolii ale pa­triarhiei ecumenice: mitropolia Moldovei și mitropolia Proilaviei. Conflictul canonic începuse din precedentele ocupații ru­sești ale Principatelor, avându-l ca pro­ta­gonist pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Era oricum semnalul că geopolitica nu se îm­piedică de considerente canonice. Ur­mând acestei logici, atunci când Mol­do­vei i-au fost atribuite trei județe din su­dul Basarabiei, s-a înființat aici o epis­copie a Dunării de Jos.

Statele naționale, contestând structura canonică universală a patriarhiei ecu­me­nice, au copiat-o la nivel național. Au apă­rut astfel o serie de Biserici auto­ce­fale, unele chiar prin schismă, aban­do­nând patriarhia ecumenică unui destin fragil de comunitate minoritară în noul stat turc. În pofida reinstituirii patriarhiei ru­se în 1917, aceasta a căzut victimă an­ticreștinismului bolșevic și a ieșit de pe scena istoriei până când Stalin a crezut că o poate folosi. Războiul Rece a în­ghețat până azi ecleziologia ortodoxă în forme de prietenie fără substanță, până la căderea comunismului, și de animo­zi­tate surdă, după.