De același autor
Anul 2005 s-a împartit, în mod “natural”, în doua, din perspectiva activitatii Aliantei PNL-PD. Prima parte a anului a fost dedicata discutiilor nesfarsite - cu alte cuvinte, lipsite de finalitate - pe marginea alegerilor anticipate si a fuziunii dintre PNL si PD. Energiile si eforturile concertate ale aceleiasi Aliante au fost risipite, într-un mod deopotriva de steril, în discutiile încununate de esec, privind modificarea Regulamentelor de functionare ale celor doua Camere ale parlamentului, în scopul schimbarii celor doi presedinti, Nicolae Vacaroiu si, respectiv, Adrian Nastase.
La sfarsitul lui 2004, scopul fundamental pe care cele doua partide si-l propusesera era o fuziune menita sa întareasca guvernarea si, mai mult decat orice, sa dea coerenta si unitate unei scene politice cronic lipsite de aceste atribute.
Mai multe au fost însa piedicile detectabile la nivelul evenimential si doctrinar. Prima categorie a constituit-o, aparent, seria de evenimente negre care au pus guvernul Tariceanu în fata unor urgente de natura sa deturneze sensul discutiilor dintre cele doua partide membre ale aceleiasi coalitii. Inundatiile si gripa aviara sunt notele caracteristice ale primului an de guvernare a coalitiei, evenimente deosebit de nefericite, care ar trebui sa determine PSD sa se felicite pentru lipsa de “sansa” de a fi ratat guvernarea acum un an.
Deja plasata sub semnul urgentei si al catastrofei, Alianta D.A. a trebuit, în plus, sa faca fata discutiilor la fel de ritmice si implacabile privind alegerile anticipate. Obiectivul, în principiu îndreptatit, al conturarii unei majoritati parlamentare mai convingatoare a desenat de la bun început imaginea unei guvernari plasate sub semnul provizoratului. Totul ramanea de schimbat, de ameliorat, de redefinit, iar alegerile parlamentare care propulsasera, de bine-de rau, Alianta D.A. la guvernare nu facusera decat sa anunte, sa afirme o intentie, nicidecum sa înscauneze o realitate parlamentara sau guvernamentala. Acest viciu constitutiv al coalitiei a marcat din start, poate în aceeasi masura ca si fragilitatea propriu-zisa a procentului obtinut dupa anevoioase si penibile tratative, credibilitatea unei coalitii care nu s-a luat, de la bun început, în serios.
Anul 2005 a debutat, din aceasta perspectiva, sub impresia deosebit de puternica provocata de interviurile si declaratiile presedintelui Traian Basescu. Aflat, în fapt, la originea spectaculoasei rasturnari de situatii de dupa alegerile parlamentare, care dadeau initial ca sigura realizarea unei coalitii guvernamentale PSD-PUR-UDMR, presedintele vorbea, în primele zile ale lui 2005, despre necesitatea eliminarii “solutiei imorale” numite PUR, singura cale posibila fiind, fara umbra de îndoiala, provocarea alegerilor anticipate. Au urmat luni întregi în care, odata cu demararea actului de guvernare propriu-zisa, principala preocupare a membrilor Aliantei a fost sa faca anunturi sau pur si simplu speculatii si comentarii în legatura cu iminenta alegerilor anticipate, respectiv cu aceea a fuziunii PD cu PNL.
Pe masura ce instalarea în guvernare a devenit, din deziderat, realitate, iar euforia începuturilor s-a risipit, perspectiva anticipatelor s-a deplasat, din ce în ce mai apasat, spre Palatul Cotroceni, transformandu-se în deziderat prezidential, exprimat în varii ocazii. Reprezentantii Partidului Democrat, condusi pana spre jumatatea anului printr-un lider delegat de fostul lor presedinte, Traian Basescu - interimat confirmat apoi de alegerile interne -, au pastrat, mai mult decat liberalii, aparenta unui discurs pledand cauza anticipatelor.
Fuziunea dintre cele doua formatiuni s-a estompat si ea ca obiectiv politic, lasand locul, în prima jumatate a anului, unor redefiniri doctrinare venite din directia democrata. Astfel, la 25 iunie, Partidul Democrat îl alegea pe Emil Boc în functia de presedinte, optand în mod explicit si cu o majoritate covarsitoare pentru reorientarea doctrinara în directia populara. Inarmat cu girul majoritatii dat de Conventia Extraordinara a partidului, succesorul desemnat de Traian Basescu demara, doua zile mai tarziu, si procedurile de depunere a cererii de aderare la Partidul Popular European (PPE) si decidea retragerea din Internationala Socialista, precum si renuntarea la statutul de membru asociat în cadrul Partidului Socialistilor Europeni. Transformarile operate de democrati au fost, de altfel, ultima manifestare importanta a dorintei de “primenire” doctrinara a partidelor politice romanesti, care au înteles, în prima jumatate a anului 2005, cat de profitabile ar putea fi, atat ca imagine, cat si în termenii unor beneficii politice concrete, reconvertirile doctrinare. (PRM a devenit temporar, ce-i drept, PPRM si a avut, pentru cateva luni, un alt presedinte decat Corneliu Vadim Tudor, iar “solutia imorala PUR” s-a moralizat, devenind Partidul Conservator).
In pofida acestor transformari doctrinare care recomandau PD, mai degraba decat apartenenta la Internationala Socialista, pentru o fuziune cu PNL, si acest al doilea deziderat anuntat la începutul lui 2005 a cazut în uitare, faute de combattants (cu toate ca presedintele Traian Basescu a relansat, în urma cu doua saptamani, subiectul). Energiile politice, atatea cate mai ramasesera dupa inundatii si dupa retragerea demisiei primului ministru Calin Popescu-Tariceanu, s-au irosit în toamna în încercarile de detronare a presedintilor celor doua Camere, alesi într-un moment de ratacire a Aliantei, mai preocupata, imediat dupa instalare, de asigurarea unui interimat decat de guvernarea efectiva. Greseala fundamentala de perspectiva, Alianta D.A. a guvernat în 2005 afirmandu-si, paradoxal, chiar daca nu a dorit-o, provizoratul simbolic.
