Decorații, rugăciune și vigilență patriotică

Imaginea unui lider politic important care „se roagă la Dumnezeu“ ca să aibă calitățile necesare unui președinte, oricât de neliniștitoare, nu e deloc întâmplătoare în România zilelor noastre. Clasa politică crescută sub pulpana fondatoare a lui Ion Iliescu nu se dezminte nicio clipă, că e vorba de persoane formate direct la școala FSN-ului ori la școala tranziției populiste din ultimii 20 de ani.

Într-un interviu memorabil prin maniera sis­te­matică de marcare a tuturor temelor po­pu­lis­te, Crin Antonescu mărturisește că scopul său în viață este să devină președintele României, competiția electorală fiind un amănunt trivial, nedemn de luat în seamă. Ce-l re­co­man­dă pe domnul Crin Antonescu pentru ocuparea fără drept de apel al acestei funcții? Cei 20 de ani de politică, firește: „vorbesc despre capacitatea ca după 20 de ani în care ai fost membru și lider al unui partid să poți să spui «gata, acum sunt în serviciul aces­tei țări, acum să las deoparte acest tip de par­tizanat. De mâine, fostul meu partid să fie la aceeași distanță ca partidul împotriva că­ruia am luptat»“. Ceea ce nu se înțelege foar­te bine este cum își evaluează vorbitorul pro­priile performanțe în raport cu standardele înal­te stabilite pentru funcția respectivă.

Atât de înalte încât nu pot fi atinse decât prin post și rugăciune. Imaginea nu e nouă, de la călugărul Vasile al fostului președinte Emil Cons­tantinescu încoace, fotoliul de la Cotroceni a fost investit cu cele mai neobișnuite virtuți. O definiție complementară, deși mai tovără­șeas­că, de data aceasta, ne dădea prin iunie 2009 și fostul pre­ședinte Ion Iliescu, invitat să vorbească la un Consiliu Na­țional al partidului. PSD purta cruciada sa fără sfârșit îm­po­triva președintelui Traian Bă­sescu, un „bădăran, omul fă­ră calități de om de stat, pri­mitiv“, potrivit descrierii fă­cute de Ion Iliescu. Trecând pes­­te aluzia la Musil, complet nepotrivită cu personajul-țintă, eternul și fas­cinantul președinte al României îmbogățea lis­ta cu însușiri obligatorii pentru ocupantul func­ției respective: „Noi trebuie să arătăm că avem o gândire care porneşte de la nevoile ţării“.

Se pare că președintele PNL urmează profilul populist inițiat de Ion Iliescu în perioada post­de­cembristă, în umbra căruia și-au construit cariera mulți dintre profesioniștii politicii ro­mâ­nești de azi. Și dacă acestora din urmă nu li se poate nicidecum imputa lipsa de fide­li­ta­te față de model, ceea ce rămâne evident e că loialitatea față de cauza populistă se aso­ciază în majoritatea cazurilor cu o certă lipsă de imaginație în alegerea subiectelor. Tema integrității teritoriale e un bun exemplu.

Vara aceasta, a fost rândul euro­parla­menta­rului PSD Corina Crețu să preia frâiele perene ale pericolului maghiar, profitând de decla­ra­ția supralicitată a lui László Tökés din 28 iulie de la Universitatea de Vară „Bálványos“, fă­cută în prezența premierului Ungariei, Viktor Orbán. Călcând pe urmele primului ministru, dar folosindu-se de o calitate pe care Victor Ponta nu o are, anume de cea de membră a Ordinului Naţional „Steaua României“, Corina Creţu a solicitat public retragerea Ordinului „Stea­ua României“ acordat lui László Tökés în decembrie 2009. Cererea europar­lamen­ta­rului în căutare de platformă electorală pen­tru al doilea mandat este însoțită de o listă de semnături din partea altor reprezentanți ai ordinului. (La vederea câtorva din numele de pe listă, te întrebi la ce bun atâta zarvă pen­tru o decorație acordată parcă fără niciun cri­teriu...)

Comunicatul doamnei europar­la­men­tar, plin de sfântă indignare și grijă pentru va­lorile na­ționale, pune o pată de culoare elec­torală pe o carieră care poartă din plin marca șco­lii po­litice Ion Iliescu din perioada de mă­rețe îm­pliniri 1992-1996, când Corina Crețu și-a fă­cut ucenicia în calitate de purtător de cuvânt al președinției, cu o reeditare bi­ne­venită în mandatul 2000-2004, când a ocu­pat aceeași funcție. Fără consecințe vizibile în identitatea sa politică, se pare, de vreme ce singurul su­biect la îndemână pentru debutul de facto al campaniei la europarlamentare este tema an­timaghiară.

Momentele preelectorale, perioadele de criză, de eșec guvernamental, de manevre în limita Constituției și a statului de drept sau în afara lor au fost mai mereu însoțite de exploatarea asiduă și conștiincioasă a discursului liderilor extremiști ai minorității maghiare. Începând cu sângeroasa diversiune din martie 1990 de la Târgu Mureș, guvernările populiste succe­si­ve din ultimii 23 de ani (cu excepția, în acest punct precis, a Convenției Democrate) au în­treținut și exploatat tema amenințării ex­tre­mismului maghiar. Cei mai vocali prac­ti­ci­eni ai subiectului – în genere politicieni fără pro­fil, fără agendă și identitate – și-au făcut o plat­formă politică din inventarea luptelor pen­tru apărarea integrității teritoriale, nea­me­nin­țate de fapt, în mod real, de nimeni și ni­mic. După un sfert de veac de tranziție, cu ase­menea politicieni, rețeta dezvăluită de Crin An­tonescu pare singura recomandabilă. //