Democrația, între Catedrala Neamului și Casa Poporului

„Referendumul este expresia ultimă a de­mo­cra­ției“, „voința poporului“, „întoarcerea la po­por“: toate aceste fraze sunt zilnic pro­nun­țate în România, dar și în alte colțuri ale Eu­ro­pei, iar „poporul“ a devenit, din nou, obsesia unor elite po­litice în pană de inspirație ori cu agendă ascunsă. „Po­porul“, construct unificator ieșit din laboratoarele se­co­lu­lui XIX, revine periodic pentru a acoperi, sub argumentul ex­presiei supreme a de­mo­cra­ției, proiecte ori inițiative fără mare legătură cu aceasta.

Istoria și mișcarea ideilor din ultimele două secole ar fi trebuit să imprime o sănătoasă ne­încredere (cu totul carteziană!) față de ori­ce proiect care vorbește despre uni­tăți ab­stracte (popor, partid, etnie) sau în nu­mele lor, dar care alege să uite că îndărătul eti­chetelor stau întotdeauna indivizii, ce­tă­țe­nii: liberi, egali în drepturi și în obligații, unii în ra­port cu alții și toți în raport cu statul. Im­pasul democrațiilor contemporane se leagă, într-o manieră din ce în ce mai evidentă, de ne­re­cu­noașterea ori de ignorarea culpabilă a unei suc­cesiuni - ne place sau nu - fon­da­toa­re pen­tru modernitate: Declarația Universală a Drepturilor Omului, sistemul reprezentativ, dis­tincția public-privat. Sau, cum Benjamin Con­­s­tant a spus-o cel mai bine, cel mai lim­pe­de și cel mai simplu : dis­tinc­ția Antici-Moderni, în con­textul unui stat secular care de­curge na­tural din aceasta.

E o construcție a modernității care începe în secolul al XVI-lea și care este legată, în di­fe­rite moduri, de Renaștere, de Reformă, de schimbările de sub­stanță pe care le aduc aces­­­te noi paradigme în con­cepția asupra raporturilor din­tre individul-cetățean și noua arhitectură a sta­tului. Secolul al XVI-lea nu este unul paș­nic: e înțesat de războaie, de con­flicte de na­tu­ră religioasă și/sau politică. Dar, din pers­pec­tiva care ne interesează as­tăzi, două mari principii se conturează treptat și devin fun­da­mentale arhitecturii politicii mo­derne: cons­tituționalismul și libertatea (cu co­ro­larul său, dreptul la rezistență). Cons­ti­tu­țio­nalismul asi­gu­ră cadrul general al acțiunii statului în re­la­ția cu cetățenii săi, în vreme ce afirmarea prin­cipiului rezistenței indică sensul dublu al acesteia și-și rezervă un spațiu de reven­di­care în raport cu instituțiile politice.

Pentru România, relaxarea vinovată față de apă­­rarea drepturilor civile este cu atât mai stu­­pefiantă, cu cât numai o generație stă în­tre prezentul nostru discordant și sfârșitul unui regim totalitar care a bifat multe puncte afla­te astăzi din nou pe agenda publică.

În acest context, dezbaterile care se des­fă­șoa­ră în ultimele luni pe scena publică ro­mâ­neas­că (introduse de Coaliția pentru Familie) in­dică voința de a impune un discurs din ce în ce mai puțin aderent la democrația re­pre­zen­ta­tivă modernă, care în fond nici nu a apucat să funcționeze cu adevărat în ultimii 27 de ani. Suntem departe (încă) de a fi reușit să cons­truim un sistem democratic modern, sis­te­mul de partide este în mare măsură ne­func­țional, iar statul de drept este în continuare un concept care trebuie apărat cotidian cu mâ­na pe baionetă. Pe de altă parte, egalitatea de șanse (alt indicator important al de­mo­cra­ții­lor moderne) e încă un concept abstract, iar familiile - în toate formele și varietățile pe care situațiile de viață le pot genera - suferă în sărăcie, violență și abandon. Acestea sunt probleme reale și palpabile, iar îngrijorarea e legitimă. Ce ni se propune?

Actuala polemică în jurul Articolului 48 al Cons­tituției nu opune conservatori și pro­gre­siști, cum adesea se spune, căci și unii, și alții au jucat, de la începuturile democrației re­pre­zentative, du­pă regulile jocului modernității. Mo­derni sau antimoderni, ei fac parte din ace­eași pa­ra­digmă și au contribuit, în egală mă­sură, la ar­hitectura ei actuală, cu bune și cu rele.

Ceea ce se propune e ieșirea din joc și aban­do­nul unor puncte fixe, cum ar fi pro­iectul de­mo­crației liberale și căutarea unei uto­pice uni­tăți, un soi de Paradis pierdut al sen­tin­țe­lor de­finitive, certitudinilor absolute și co­n­tro­lu­lui. Chestiunea definirii familiei es­te numai în­ceputul unui șir de măsuri care combină ma­nipulator politici publice pro­tec­ționiste, pro­iec­te distopice de societate și mă­suri pro­na­ta­liste cu iz național-ceaușist. Îm­brăcate, toate, în mantia proteguitoare a cer­ti­tudinii. Dubiul cartezian e demodat. Ni se propune, încă o da­tă, întoarcerea la o unitate inițială, „trad­i­țio­nală“, deși experimentele si­milare ale ul­ti­mu­lui secol (religioase, politice etc.) arată cu pri­sosință cât de dezastruoasă poate fi pu­ne­rea lor în practică.

Nu suntem în Ungaria lui Orbán (încă), dar ne per­mitem luxul de a cocheta cu limitarea drep­turilor. Avem o Catedrală a Mântuirii Nea­mului cât Casa Poporului, dar citim peste tot semnele pierzaniei. Până într-atât, încât spi­ri­tul unei Constituții democratice (care pro­te­jează și garantează, nu restrânge și interzice) ori drepturile individuale devin mofturi, detalii supărătoare.

Ultimii ani au supus la grele încercări pro­iec­tul democrației liberale, în contextul tot mai fragilizat de elitele politice cutremurate de scandaluri de corupție sau minat de in­com­pe­tența autorităților în asumarea rolului fun­da­mental de protecție a propriilor cetățeni în fața amenințărilor de tot felul, în special te­ro­riste. Este limpede că democrațiile au nevoie de aer proaspăt: poate fi însă acesta generat de suflul propriei implozii?