De același autor
La sfârșitul săptămânii trecute, s-au împlinit 20 de ani de existență a Direcției Naționale Anticorupție. Lung prilej de vorbe și de ipoteze, vorba lui Topârceanu, de declarații entuziaste și de angajamente patriotice, alături de bilanțuri optimiste și de promisiuni sforăitoare.
Tot săptămâna trecută, parlamentarii s-au grăbit să adopte, fără să aștepte avizul Comisiei de la Veneția - așa cum promitea președintele României - proiectul de lege privind organizarea judiciară. Pentru un nespecialist în legile justiției, lucrurile pot părea prea tehnice, dar un element reiese din analiza prevederilor votate în raport cu amendamentele depuse de Opoziție și respinse, anume favorizarea reglementărilor interne în detrimentul unor prevederi incluse în lege. Aleatoriul și controlul politic pot mai lesne să pătrundă în mecanismele de stabilire a competențelor poliției judiciare, în distribuirea dosarelor, în desemnarea completurilor de judecată, în convocarea Adunărilor generale ale magistraților etc. Toate detaliile care pot denatura soarta unui mare dosar de corupție, de exemplu, stau la mila interpretării unui regulament intern și nu în prevederile unei legi mai puțin expuse influenței politice.
Regulamente interne versus legi generale: e o dezbatere veche cel puțin de două secole și jumătate, de când democrația se conturează tehnic ca regim politic în modernitate. Coincide cu procesul de construcție a statului modern, bazat pe dreptul public și pe instituții, în detrimentul unor proceduri ritualizate sau parohiale. Privilegierea legii ca bază de organizare a instituțiilor fundamentale nu a însemnat niciodată, pentru apărătorii regimului politic democratic, ultra-legalism sau hiperbirocratizare, ci a corespuns nevoii de repere stabile, puse la adăpost de intemperii politice inevitabile: e clar că de uragan te ferești mai bine într-o clădire de piatră decât într-un adăpost de paie.
Or, ceea ce se întâmplă cu legile de organizare a justiției sau cu reglementările privind avertizorii de integritate indică fie că actualii legislatori n-au auzit - sau înțeles - în copilărie povestea celor Trei purceluși, fie că au internalizat-o din perspectiva personajului negativ. Coaliția de guvernare (legislativul și executivul, deopotrivă) aplică în prezent agenda Lupului din povestea mai sus amintită, votând construcția pe scară largă a unor adăposturi ușor de demolat pentru democrația fragilizată oricum de multe alte circumstanțe.
Legea generală (în sensul heteronomiei) este progresiv înlocuită de reglementări locale, interne, ușor amendabile, ușor de modificat sau de influențat. E un fenomen insidios care sapă, de fapt, construcția democratică, pentru că o golește de sensul adânc al garanțiilor și responsabilității instituționale, de multe ori la adăpostul unei așa-numite „descentralizări”. În fapt, asistăm – și nu de acum! - la un proces de înlocuire a regimului instituțiilor cu unul al polarizării, al personalizării puterii politice, al rețelelor de influență, al ritualizării, în detrimentul procedurilor raționale.
Recentele episoade vizând justiția nu sunt premiere și nu sunt exclusive: structurile de vasalitate și de obediență clientelară au intrat deja de ani buni în studiul academic, după ce au făcut obiectul multor anchete de presă bine închegate, dar fără multe consecințe. Eroziunea democratică (sau recesiunea, așa cum o numesc mulți teoreticieni ai democrației) nu vine însă azi numai din baroniada ultimilor 25-30 de ani, ci se adâncește în consecințele conjugării corupției cu o perversă privatizare a sferei publice: legile sunt amendate și amenajate după chipul și asemănarea clientului zilei, educația se croiește în funcție de interesele de business ale unuia sau altuia din antreprenorii în domeniu, în multe cazuri înalți funcționari aflați în severe cazuri de incompatibilitate. Așa ne trezim cu regulamente interne care decid cine judecă un dosar de corupție într-o flagrantă lipsă de transparență, pe de o parte, iar pe de altă parte, vedem cum bugetul ridicol alocat educației se risipește pe încă un inutil set de grile de examinare cumpărat netransparent de la vreo firmă de casă.
Victima colaterală a acestui sistem este chiar societatea românească. Dintr-un studiu publicat recent aflăm ceea ce constatăm în experiența cotidiană, anume că instituțiile statului, mai ales acelea care definesc și dau contur precis democrației, sunt în cădere liberă în procentele de încredere în populația tânără. Guvernul, Președinția și Parlamentul, Justiția, adică depozitarii și gestionarii tradiționali ai exercițiului suveranității democratice, nu mai reușesc de ani buni să demonstreze că România se îndreaptă într-o direcție promițătoare.
Concomitent, „instituțiile de forță”, adică exact acelea care ar trebui să se afle sub controlul civil democratic, se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare, ceea ce întregește tabloul mai degrabă sumbru al unui regim politic unde justiția se transformă în pretext pentru întărirea controlului politic, iar educația a devenit deja terenul de joacă al marilor afaceri din post-tranziție, după ce a fost multă vreme, și este încă, poligon de trageri în marea campanie de doctorate în securitate și apărare.
