Legea educației: încă o piatră de gât

Vacanța parlamentară este, ca întotdeauna, un bun motiv pentru guvern să facă ceea ce practica legiferării în România i-a învățat pe deținătorii de portofolii că e sănătos, anume să dea ordonanțe de urgență. Iar premierul Ponta, departe de a inaugura o politică guvernamentală diferită - probabil dintr-un deficit de imaginație politică, prea absorbită de postările pe rețelele de socializare -, a cules din zbor această metodă simplă și eficace de a face legi direct prin circuitul scurt de la Palatul Victoria.

La sfârșitul anului trecut, guvernul a decis că face cadou populației varianta mo­di­fi­cată a unei legi căreia de mult i s-a pro­mis atenție sporită, anume Legea Edu­cației Naționale nr. 1/2011. Cu bunele și cu relele ei, despre care s-a tot scris la vremea potrivită, LEN a avut merite incontestabile, unul dintre cele mai no­tabile fiind acela că a arătat o voință de schimbare co­e­rentă a sistemului și o sti­mulare certă a calității și com­petiției în sensul bun, la nivelul învățământului me­diu și superior. E drept că efectele legii nu s-au putut face simțite, de vreme ce no­ua guvernare USL a început să se ocupe de modificarea legii începând cu toamna lui 2012. Și astfel, elevii, eternele victime ale luptelor politice pe scena educației, au încasat, pentru a câta oară, costurile in­constanței politicilor de resort.

Principiile fondatoare ale acestui act le­gis­lativ trebuie amintite, mai cu seamă într-un moment când o parte dintre ele sunt eli­mi­­nate de modificările recente. Se re­nun­ță, de pildă, la ideea stabilirii unui cla­sa­ment viabil în ierarhia universităților, așa cum se inițiase conform legii. Acest cla­sa­ment, care împărțea universitățile în trei ca­tegorii, A, B și C, adusese o lovitură con­siderabilă entităților particulare, clasate aproape fără excepție în categoria C. Fi­nan­țarea de la buget ar fi ținut cont de noul clasament, direcționând cu precădere fondurile către cele mai bune universități. S-ar fi produs, în timp, o selecție firească: uni­ver­si­tă­țile mai bune și-ar fi putut plăti mai bine profesorii, ar fi putut înzestra mai convingător logistica, ar fi atras în mod firesc studenți mai mulți și mai buni.

Clasamentul în chestiune a fost însă atacat în instanță de rectorul unei uni­ver­sități particulare și casat în urma hotărârii instanței. Acum, guvernul a semnat actul său de deces, reconfirmând vechiul sistem (celui nou nu i s-a dat, de fapt, ocazia să fie pus în practică) de fi­nanțare pe număr de studenți, fără dis­cri­minare, indiferent de competitivitatea ins­tituției. La ce bun să mai fii performant, când numai numărul de studenți con­tea­ză, iar salariul e același, indiferent de câte publicații ai, cât de bun e cursul și cât de atrăgător pentru studenți?

Pe celălalt palier, al învățământului me­diu, lucrurile nu stau mult mai bine, deși modificările sunt aduse, formal, pentru a combate abandonul școlar și pentru a da o șansă în plus elevilor cu dificultăți de a-și construi din timp un parcurs școlar al­ternativ, profesional. S-a crescut astfel nu­mărul de ani de studiu obligatorii la 11, in­cluzând aici clasa pregătitoare. Un în­văț­ă­mânt obligatoriu de proastă calitate, men­ținut, mai ales în mediul rural, cu su­pli­nitori slab pregătiți și mizerabil plătiți, o rată în creștere a șomajului sunt tot atâtea piedici în calea atingerii acestui obiectiv.

Fericiții posesori ai unei diplome de ba­ca­laureat merg apoi să umple, indistinct, am­fiteatrele unor fabrici particulare de di­plome, protejate în continuare de mediul politic.

Învățământul gimnazial se pregătește, de la anul, pentru un examen de capacitate aparent mai serios. Sistemul care func­țio­nează de câțiva ani și unde mediile din gim­naziu decideau în proporție de 50% etapa următoare nu a dovedit în niciun fel că garantează o selecție mai bună decât, să zicem, un examen de admitere în liceu. Noua pondere, 25% mediile din gimnaziu, restul media de la examenul de capacitate, e o ocazie oferită elevilor de a recupera even­tualele pierderi date de un start mai lent în gimnaziu. Cu o condiție esențială, să existe o voință reală de a impune ri­goare, corectitudine și condiții egale de exa­minare și corectare pentru toți elevii claselor a opta, lucru deloc sigur, dacă ne ui­tăm cum s-au desfășurat anul trecut al­te examene naționale, cum ar fi ba­ca­lau­reatul, de exemplu.

Rămâne de văzut ce factori perturbatori vor interveni și aici. Certe sunt doar mo­dificările și nici acelea nu proiectează un tablou optimist. Or, învățământul a fost în ultimii 24 de ani domeniul poate cel mai supus aleatoriului experimentelor, am­bițiilor, orgoliilor miniștrilor. Fiecare mare reformă a adus cu sine schimbări bruș­te, confuze, rapide și fără viitor. Nu a existat o generație de elevi, după 1989, care să știe cu certitudine ce o așteaptă la capătul unui ciclu de învățământ. Re­zultatul îl vedem azi, deja, prin generații din ce în ce mai prost pregătite și îl vom tot vedea, atâta vremea cât sângerosul ex­periment al reformelor în educație va con­tinua în felul acesta. //