De același autor
Raportul anual despre starea sănătății în UE, dat publicității la sfârșitul anului 2023, arăta că țara noastră stă prost în clasamente, la mai toate categoriile: e pe locul antepenultim la speranța de viață (e drept, înainte de Lituania și Bulgaria), cu 75,3 ani, și avea în perioada recoltării datelor printre cel mai mic număr de persoane asigurate medical din UE: numai 36% dintre cetățeni aveau la data respectivă o formă de asigurare medicală. Nu e de mirare de aceea că nici bugetul total al sănătății nu atinge decât recorduri negative, pe de o parte, iar pe de altă parte că românii declară cheltuieli din buzunar, în afara procentului dat la asigurări, printre cele mai mari din Uniunea Europeană. În aceeași tendință, merită reamintite câteva date suplimentare (menționate în raportul citat de Hotnews): România alocă Sănătății doar 6,5% din PIB, iar 4,9% dintre români spun că au nevoi de îngrijire medicală nesatisfăcute din cauza costurilor, a distanței de călătorie sau a timpilor mari de așteptare, de două ori peste media UE la acest capitol, de 2,2%.
Întregul tablou reieșit din analiză merge în aceeași direcție: deși ultimele date disponibile pentru analiza cheltuielilor cu sănătatea erau din 2021, ele nu s-au modificat semnificativ și ne informează că pe cap de locuitor s-au cheltuit în medie 1.663 de euro cu sănătatea, mai puțin de jumătate din media UE a anului 2021 – 4.030 de euro.
Alte date care completează tabloul stării de sănătate a românilor la începutul deceniului al treilea al secolului 21 sunt la fel de încurajatoare: suntem pe locuri de neinvidiat la decesele „prevenibile” – indicatori ai politicilor publice insuficiente și prost concepute de prevenire – și la cele „tratabile” – legate de eficiența sistemului de sănătate.
Coincidența face că în aceeași lună decembrie a anului trecut să fi figurat pe agenda guvernamentală și o sumă de noi reglementări privind CASS, adoptate odată cu multe alte măsuri în ceea ce tradițional se numește în jargonul inițiaților „ordonanțele trenuleț”, care apar de obicei la sfârșitul anului, când executivul încearcă să recupereze fie întârzierile, fie restanțele legislative, fie pur și simplu să profite de ultimele momente ale anului pentru a putea trece mai puțin observate, la grămadă, reglementări pe teme sensibile, insuficient puse în dezbaterea publică sau pur și simplu impopulare. Prevederile privind plata CASS au fost ulterior amendate în două rânduri, dată fiind cacofonia generată de elementele contradictorii, suprapuse sau discriminatorii. Ultima modificare a intervenit de altfel pe 11 aprilie, în aceeași zi cu explozia în mass-media a unui uriaș scandal legat de un număr suspect de mare de decese survenite în secția ATI a unui spital bucureștean. În încercarea de a justifica atât ordonanța inițială, prost concepută, cât și modificările succesive, prim-ministrul Marcel Ciolacu, citat de Euronews, declara parcă împăcat cu amatorismul ieșit din toți porii „ordonanței trenuleț” că s-a decis reanalizarea, pentru a treia oară, a subiectului „ca să putem corecta tot ce ne-a fost semnalat”.
Știri ca aceea de săptămâna trecută, intens exploatată mediatic, într-un context electoral sensibil și pe fondul multiplelor tragedii desfășurate în decorul spitalicesc din România, întregesc în fond tabloul. 17 decese în 4 zile, la secția de terapie intensivă a unui spital bucureștean. Majoritatea platformelor media, a canalelor de știri și a site-urilor specializate se reped asupra cifrei, mai ales că potențialul de audiență e mare: un scenariu de serial Netflix. Urmează anunțul unor anchete, inspecție pe teren a ministrului de resort, declarații ale foștilor și actualilor membri ai conducerii spitalului și secției ATI. Se configurează ipoteza unei reglări de conturi între tabere inamice din spital. Se vorbește de greaua moștenire, de pasațiunea toxică de putere, de asupriți și asupritori, de intrigi și denunțuri. O întreagă telenovelă dark, dar cu victime colaterale reale, pacienții.
Nu e locul sau timpul – dar ar merita! – de făcut un inventar al tuturor scandalurilor de presă legate de morți prevenibile, de neglijență criminală, de bâlbâieli impardonabile și iresponsabile – ca să nu mai pomenim de corupția din sistem – care au condus numai în ultimii ani la sute de decese evitabile. Dar acest inventar al tragediilor intraspitalicești ar trebui apoi folosit pentru o reală schimbare la nivelul politicilor publice, nu numai ca prilej, pentru unii, aflați la conducere, de victimizare („cazuri instrumentalizate politic”) și pentru alții de clișee libertariene răsuflate pe care nimeni nu le mai ia în considerare, excepție poate vreun Milei al Argentinei („desființați sistemul public, privatizați tot ce mișcă”), pentru că nici una, nici alta dintre aceste extreme nu ating, de fapt, puncte reale și nevralgice ale dreptului la viață și sănătate al fiecărei persoane.
Avem – pentru a câta oară – ocazia să privim pe după colțul perdelei la o cultură organizațională toxică, răspândită în multe instituții din România, nu numai în spitale, care nu e străină de politizarea administrației și a posturilor de conducere, în sănătate, dar și în educație. Cu adevărat o „grea moștenire”, lipită de instituții ca o eternă scuză pentru neputință, incompetență sau subfinanțare, uneori toate la un loc. //
