De același autor
Nicolae Ceauşescu are 148 de conturi pe Facebook, zeci de mii de prieteni virtuali, care-i duc dorul, şi pare să fie personajul autohton care face cel mai mare rating. Românii îl redescoperă cu admiraţie pe defunctul dictator: aproape 50% din populaţie crede, la 20 de ani de la căderea regimului comunist, că Nicolae Ceauşescu a fost un lider politic bun şi mulţi dintre ei chiar l-ar vota dacă acesta ar mai fi în viaţă. Potrivit unei cercetări făcute de IRES pornind de la această ipoteză bizară, rezultă că 41% dintre români şi-ar pune ştampila de vot pe Ceauşescu, iar acesta ar intra în turul doi, indiferent de contracandidaţi.
Cercetările sociologice serioase, dar şi jocurile televizate prin care ţările îşi validează prin vot marii lideri, vii sau morţi, scot la iveală faptul că dictatorii sunt încă iubiţi de oamenii pe care altă dată i-au umilit. Nostalgia după comunism din Europa de Est nu este o excepţie: în Portugalia, António de Oliveira Salazar a ieşit câştigător la concursul organizat de RTP, devenind „cel mai mare portughez al tuturor timpurilor“, devansându-l pe navigatorul Vasco da Gama, cel care a descoperit calea maritimă dintre Europa şi India; Francisco Franco ocupă un loc fruntaş în percepţiile spaniolilor, iar în Germania, când a fost preluat la televiziunea naţională concursul brevetat de BBC pentru alegerea celui mai important german al tuturor timpurilor, regulamentul local a prevăzut excluderea lui Hitler de pe lista persoanelor care ar fi putut intra în discuţie, semn că popularitatea acestuia este încă problematică la aproape 70 de ani de la moartea lui. În România, proiectul televiziunii publice, Mari români, din 2006, nu i-a exclus nici pe liderii fascişti, nici pe cei comunişti, astfel că aliatul lui Hitler, mareşalul Ion Antonescu, a ocupat locul 6, iar Nicolae Ceauşescu locul 11.
Dictatorii morţi par la fel de atractivi ca şi cei vii, fiindcă oamenii nu renunţă la iluzii, iar ieşirea din scenă îi face mult mai interesanţi decât sunt liderii politici contemporani. Există mai multe motive ale persistenţei magnetismului dictatorilor.
1) Sindromul deţinutului
În cele trei sondaje comandate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în perioada 2010-2011, comunismul este perceput de circa 60% din populaţie mai degrabă ca o idee bună, iar 72% dintre români cred că statul ar trebui să asigure locuri de muncă pentru toată lumea. Românii sunt nostalgici după Ceauşescu, fiindcă, în perioada dictaturii, statul distribuia sărăcia, mascând şomajul, astfel încât aproape toată lumea era „încadrată în câmpul muncii“ pe salarii de mizerie. Acest confort este însă preferat de majoritatea oamenilor, în schimbul situaţiei actuale. Dizidentul polonez Adam Michnik explică această nostalgie a esticilor după dictatură prin parabola puşcăriaşului: „atunci când ieşi din închisoare, te bucuri de soare şi libertate, dar îţi aminteşti repede că la puşcărie aveai casa şi masa asigurate“. Aproape 80% dintre români susţin că nu au avut de suferit în urma dictaturii lui Ceauşescu.
2) Geniul politic al dictatorului
25% dintre români cred că Ceauşescu ar trebui să apară în manualele de istorie ca un personaj care a făcut bine ţării, în vreme ce 46% optează pentru varianta complexă: dictatorul a făcut şi bine, şi rău. Geniul politic al dictatorului român a fost atât de des pomenit în emisiunile de televiziune, încât oamenii au început să creadă că ar fi fost o soluţie mai bună la tranziţia complicată care a avut loc din 1989 încoace. Ceauşescu este elogiat fără niciun fel de repere critice mai ales pentru discursul său din august 1968, când a spus că „intrarea trupelor celor cinci state socialiste în Cehoslovacia este o mare greşeală“ şi că „este un moment ruşinos în istoria mişcării revoluţionare“, iar gestul său este văzut acum ca o manifestare a inteligenţei politice sau a curajului de a fi contra curentului. Cu toate acestea, dictatorul român ştia despre planul invaziei Cehoslovaciei, fiindcă o repetiţie în acest sens avusese loc chiar cu două luni înainte de înăbuşirea Primăverii de la Praga, prin aplicaţia numită Pădurea Boemiei, exerciţiu la care au participat şi reprezentanţi ai forţelor armate române, iar, pe de altă parte, România se pare că nici nu fusese invitată să participe la ofensiva militară. Opoziţia jucată faţă de Moscova prin accentele naţionaliste ale dictaturii şi aura de mare negociator în Orientul Mijlociu l-au plasat pe Nicolae Ceauşescu în imaginarul colectiv ca pe un mare om de stat.
3) Tinereţea pierdută
Dictaturile din Estul Europei sunt văzute pozitiv de locuitorii fostelor state comuniste: 72% dintre maghiari spun că trăiesc mai rău în prezent decât în vremea dictaturii şi de aceeaşi părere sunt peste 60% dintre bulgari şi ucraineni, peste 40% dintre lituanieni şi slovaci şi chiar 35% dintre polonezi. Supuşii fostelor dictaturi erau mai fericiţi pe vremea dictaturii şi pentru că erau mai tineri şi aveau timp să-şi cultive viciile şi pasiunile, chiar dacă într-o formă restrictivă şi într-un univers concentraţionar. Oamenii munceau mai puţin, nu erau stresaţi de competiţia pieţei libere, nu aveau atâtea obligaţii şi prea puţini îşi puneau întrebări legate de drepturile lor. Sondajele scot la iveală că românii nu puneau mare preţ pe libertate şi că ceea ce-i deranja cu adevărat, la o adică, era lipsa hranei. Ceauşescu a căzut, fiindcă nu le dădea suficientă mâncare, ar spune nostalgicii, care preferă, totuşi, să dea vina pe conspiraţia internaţională mai mult decât pe revolta populară.
Dictatorii revin în topurile simpatiei, atunci când tranziţiile spre o societate normală sunt prea lungi, prea anevoioase şi cu prea multe pierderi colaterale. Când diferenţele dintre profitorii perioadei de trecere de la un regim la altul şi oamenii simpli sunt prea mari. Când în instituţiile cheie sunt susţinute personaje conectate la vechiul regim. Când pensiile sunt prea mici prin comparaţie cu preţurile. Când guvernele par incapabile să aibă obiective clare. Când democratizarea ţării nu asigură tratament egal tuturor cetăţenilor. Când corupţia celor aflaţi la putere devine fapt obişnuit. Când liderii zilei nu au o viziune asupra viitorului, când criza economică durează prea mult sau când suveranitatea ţării este în pericol. Atunci apelul la dictatorul defunct devine necesar şi credibil pentru cei neinformaţi, cu situaţii precare, care pot fi cu uşurinţă manipulaţi de pe margine. Dictatorii alungaţi de Primăvara Arabă vor redeveni cât de curând personaje populare iubite, tocmai fiindcă lucrurile derapează, instituţiile nu pot funcţiona după regulile democraţiei, iar prin buzunarele revoltaţilor suflă prea mult vântul. //
