De același autor
În 2008, Catherine Durandin, profesoară universitară la INALCO din Paris, şi Zoe Petre, profesoară la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, au publicat, la Editura L’Harmattan, cartea cu titlul de mai sus, în limba franceză. Fiecare capitol este semnat, cu iniţiale, de către una dintre cele două autoare. Cum acestea cunosc textele semnate de fiecare, asumându-şi reciproc conţinutul, am folosit adesea, în cele de mai jos, termenul „autoare“, pentru simplificarea expunerii.
Primul capitol al cărţii cuprinde o expunere a evenimentelor din România, începând cu anul 1965, când Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general al PCR, şi până la sfârşitul mandatului profesorului Emil Constantinescu de preşedinte al României postcomuniste (2000). Expunerea evenimentelor este adesea însoţită de comentarii pertinente şi judecăţi de valoare ale celor două autoare.
După cum este firesc, profesoarele Catherine Durandin şi Zoe Petre acordă, în carte, un număr însemnat de pagini evenimentelor din a doua parte a lui decembrie 1989, subliniind că noii guvernanţi instalaţi la putere după fuga din Bucureşti a lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu, cu elicopterul, au urmărit doar eliminarea dictatorului şi au ocultat anticomunismul, cerut de mulţimea ieşită în stradă. Eşalonul prim din ierarhia PCR (iniţial arestat şi condamnat, apoi pus în libertate, cu excepţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, care au fost împuşcaţi în urma unui proces de tip stalinist) a fost înlocuit cu cel imediat următor, astfel încât FSN, sub conducerea autoproclamatului preşedinte Ion Iliescu, a constituit o nouă formă de partid-stat.
Ceea ce mă miră este faptul că cele două autoare ale cărţii, care în cuprinsul acesteia au dat dovadă de o excelentă informare, susţin că, până în decembrie 1989, nu se mişca nimic în România, cu excepţia unor izolate disidenţe precum a Doinei Cornea, a Anei Blandiana sau a lui Radu Filipescu. Nu se vorbeşte despre demonstraţia braşovenilor, din 1987, soldată cu devastarea sediului Comitetului Judeţean PCR şi aruncarea pe fereastră a pozelor lui Ceauşescu, nici despre scrisoarea deschisă a lui Silviu Brucan, în urma acestor evenimente, adresată lui Nicolae Ceauşescu şi difuzată de posturile de radio BBC şi Europa Liberă. Cu un an înainte de 1989, Europa Liberă anunţase existenţa în România a Frontului Salvării Naţionale şi că urmaşul lui Ceauşescu va fi Ion Iliescu. Criticile de la ultimul Congres PCR, din 1989, aduse lui Nicolae Ceauşescu de către veteranul comunist Constantin Pârvulescu nu sunt nici ele amintite. Este adevărat că, în ajunul „exploziei“ de la Timişoara din decembrie 1989, urmată de cea din Bucureşti şi alte oraşe din Transilvania, pe când cădea Zidul Berlinului, iar la Praga şi Budapesta aveau loc „revoluţii de catifea“, în Capitala României domnea o aparentă linişte. În culise se petreceau însă multe: întâlniri ale lui Brucan cu diverşi foşti fruntaşi ai PCR, puşi pe linie moartă de Nicolae Ceauşescu, Scrisoarea celor şase, la care autoarele fac referire, scrisoare urmată de evacuarea forţată a semnatarilor din casele lor luxoase şi mutarea lor în zone periferice ale Bucureştiului, noile domicilii fiind atent supravegheate de Securitate.
Profesoarele Catherine Durandin şi Zoe Petre, fără să se pronunţe direct, dau de înţeles că evenimentele din decembrie 1989 nu au constituit o revoluţie, după cum susţin şi în prezent Ion Iliescu, acoliţii săi, precum şi o bună parte a presei, ci o lovitură de stat, pusă la cale de agenţi ai KGB cu scopul eliminării lui Ceauşescu şi reformării comunismului după modelul Gorbaciov şi al menţinerii României în sfera de influenţă sovietică.
Ceea ce este inedit, cel puţin după ştiinţa mea, este aspectul semnalat şi analizat de către cele două autoare a atitudinii marilor puteri occidentale, respectiv a Franţei şi a Germaniei Federale faţă de noul regim instaurat la Bucureşti. Conform celor menţionate şi documentate în carte, atât preşedintele Franţei François Mitterrand, cât şi Helmuth Kohl, cancelarul Germaniei Federale, şi-ar fi manifestat opinia, tacit sau explicit, ca România să rămână în sfera de influenţă sovietică. Dar autoarele exagerează atunci când afirmă că Helmuth Kohl ar fi avut atitudinea menţionată datorită faptului că România ar fi trădat Germania în două rânduri, anume în primul şi al doilea război mondial. În realitate, Kohl era interesat ca Germania de Răsărit să ajungă cât mai repede sub autoritatea guvernului de la Bonn şi să intre în structurile NATO, încât, „la schimb“, a fost de acord ca România să rămână în zona de influenţă sovietică.
Sunt binevenite în carte afirmaţiile, deşi cunoscute, şi analizele celor două autoare privind rolul nou createi societăţi civile, după 1989, precum GDS, Alianţa Civică şi Societatea Timişoara, presiunile acestora asupra neocomuniştilor, în frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman, întrunirile populare, organizate de cele menţionate mai sus, culminând cu mitingul-maraton din Piaţa Universităţii, înăbuşit până la urmă de către minerii chemaţi şi asmuţiţi de Ion Iliescu. Nu a fost, după cum se menţionează pe bună dreptate în carte, nici prima şi nici ultima mineriadă.
Îmi îngădui să cred că cele două autoare ale cărţii ce face obiectul prezentei analize nu şi-au aplecat suficient atenţia asupra mentalităţii colective a românilor din perioada imediat următoare înlăturării de la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Este cunoscut faptul că mentalitatea colectivă se schimbă greu şi rămâne întotdeauna în urma evenimentelor. Într-un asemenea context, vechii comunişti, în frunte cu Ion Iliescu, au câştigat, la un scor foarte mare, alegerile din 1990. În ultimă instanţă, mulţimea din 1990 care se aduna în fiecare seară în Piaţa Universităţii constituia o minoritate, fiind alcătuită din intelectuali şi studenţi. Marea masă a românilor din Bucureşti şi din toată ţara a rămas sensibilă manipulărilor instrumentate de FSN şi s-a opus contracandidaţilor lui Ion Iliescu în alegeri, primindu-i cu ostilitate pe Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu, ambii reîntorşi în ţară după un lung exil în Occident.
După cum subliniază autoarele cărţii, o primă ruptură a sistemului, eu aş denumi-o doar parţială, a constituit-o alegerea din 1996 a profesorului Emil Constantinescu în calitate de preşedinte al României.
Un număr substanţial de pagini ale cărţii este atribuit de către Zoe Petre ascensiunii politice a profesorului Emil Constantinescu, acesta fiind iniţial un exponent al societăţii civile, lansat de Alianţa Civică. Succesele lui Emil Constantinescu, în calitate de preşedinte al României, sunt mai ales pe plan extern. Încheierea parteneriatului strategic cu SUA, cu prilejul vizitei preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti, dar şi permisiunea de survol a spaţiului românesc acordată avioanelor americane care bombardau Belgradul, cu scopul obligării sârbilor de a-l înlătura de la putere pe Miloşevici, toate acestea au deschis calea viitoarei acceptări a României în NATO. Dar, pe plan intern, cu excepţia de a fi pus capăt mineriadelor conduse de Miron Cozma, realizările administraţiei Constantinescu sunt minime, ceea ce Zoe Petre nu spune. Fiascoul, îmi permit să adaug, administraţiei Constantinescu l-a recunoscut chiar preşedintele, când, în preajma alegerilor prezindenţiale din anul 2000, a anunţat într-o declaraţie televizată că nu va candida din nou, sub motivul de a fi fost înfrânt de „vechile structuri“.
Cel mai la obiect capitol al cărţii este al cincilea, intitulat Catherine et Zoe, în care profesoara din Paris, o foarte bună cunoscătoare a realităţilor româneşti, pune o serie de întrebări pertinente colegei sale de la Bucureşti. De exemplu, la întrebarea privind situaţia actuală a femeilor şi a tinerelor fete din societatea românească, Zoe Petre, după ce face un istoric al schimbării continue a statutului femeilor, din timpul dictaturii lui Gheorghiu-Dej şi apoi a lui Nicolae Ceauşescu, susţine, pe bună dreptate, că în prezent femeile sunt întâlnite, chiar predomină în mass-media. Zoe Petre are de asemenena dreptate atunci când susţine că o bună parte dintre femei nu sunt tentate să intre în politică, considerând-o o „afacere murdară“. Dar, în opinia semnatarului acestor rânduri, fenomenul semnalat este întâlnit nu numai în cazul femeilor, ci şi al bărbaţilor, la nivelul elitelor.
Deosebit de interesantă este şi discuţia dintre cele două autoare pe o problemă de politică externă. La întrebarea insidioasă a profesoarei Catherine Durandin, anume de ce preşedintele Traian Băsescu, în loc să se implice, cu prioritate, într-o politică zonală, respectiv balcanică, tradiţională, afişează făţiş una proamericană, iritând astfel Rusia, „colega de la Bucureşti“ răspunde, pe bună dreptate, că proamericanismul la români are o istorie mult prea lungă pentru a se ajunge la contrariul unei asemenea politici. Într-adevăr, răspunde în continuare Zoe Petre, proamericanismul prea gălăgios este riscant, dar „de ceea ce mă tem mai ales este euroscepticismul pornit din ţările nou integrate“. La cele afirmate de profesoara Zoe Petre, privind renunţarea la politica tradiţional-balcanică a preşedintelui Traian Băsescu, în favoarea uneia proamericane, active la Marea Neagră, sunt nevoit să-i reamintesc autoarei că, încă de la finele secolului al XVIII-lea, când politica expansionistă a Rusiei a atins Nistrul, aceasta a devenit principalul pericol pentru români, şi nu Sublima Poartă, căreia i s-a plătit, până în 1877, doar tribut şi ceva peşcheşuri. În schimb, Rusia a avut tot timpul planuri expansioniste. În urma războiului ruso-turc, încheiat cu victoria ruşilor în 1812, la negocierea Păcii de la Bucureşti (la Hanul lui Manuc), aceştia din urmă au urmărit să anexeze întreaga Moldovă. Faţă de opoziţia vehementă a turcilor, ruşii au cedat parţial, cerând doar anexarea parţială a Moldovei, până la linia Siretului. Cum generalul Kutuzov a fost chemat urgent în Rusia, din cauza pregătirii invaziei acesteia de către trupele lui Napoleon, ruşii au cedat la Bucureşti din nou şi au ajuns la înţelegere cu turcii, mulţumindu-se doar cu anexarea Basarabiei. A fost prima anexare a Basarabiei, a doua a avut loc în 1940, în urma Pactului Ribbentrop–Molotov din 23 august 1939, iar a treia, în primăvara anului 1944. Fosta Ohrană ţaristă a fost mult mai puţin represivă decât fostul GPU bolşevic, denumit ulterior NKVD.
Din ordinul lui Stalin s-au întreprins în Basarabia masive schimburi de populaţie. Sute sau chiar mii de români basarabeni au fost împuşcaţi pe loc, sute de mii au fost deportaţi de bolşevici în Gulagul siberian, cei mai mulţi murind în urma tratamentului inuman la care au fost supuşi. În acelaşi timp, Basarabia a fost parţial repopulată cu ruşi şi ucraineni. România de azi este în continuare obiectul expansiunii ruseşti, dar în forme mai blânde, mai rafinate. Direct sau prin interpuşi, ruşii s-au infiltrat serios în economia românească şi, în plus, şantajează România, ce-i drept, într-o măsură mai mică decât Europa Occidentală (datorită micilor rezerve din subsolul românesc) cu furnizarea de gaze naturale. Oare, în contextul istoric amintit şi în cel geopolitic actual, nu are dreptate preşedintele Traian Băsescu să fie proamerican şi să ducă o politică activă la Marea Neagră? Toate cele menţionate mai sus nu sunt amintite, chiar şi pe scurt, de profesoara Zoe Petre, în răspunsul dat la întrebarea insidioasă a colegei sale de la Paris.
Cartea se încheie cu concluziile, în două capitole distincte, ale celor două autoare. Catherine Durandin, o foarte bună cunoscătoare a Bucureştiului şi a bucureştenilor, emite o seamă de judecăţi de valoare asupra situaţiei din România după eliminarea lui Nicolae Ceauşescu. Ea semnalează, pe bună dreptate, progresele lente, anevoioase spre o democraţie autentică şi o economie de piaţă funcţională, deoarece „foştii tovarăşi“ şi urmaşii acestora nu au acceptat, la timpul potrivit, o lege a lustraţiei. Sfârşitul Războiului Rece, susţine Catherine Durandin, nu a implicat căderea gălăgioasă a puterii în România, noii guvernanţi români ajustându-şi politica externă ambiţiilor Moscovei. Fără să o spună direct, cred că profesoara Durandin se referă la semnarea de către Ion Iliescu, la Moscova, a tratatului prin care cele două părţi se obligau să nu semneze vreun tratat potrivnic uneia dintre ele. În consecinţă, blocarea unei viitoare primiri a României în NATO şi UE. Tratatul nu a mai ajuns să fie ratificat de Parlamentul României deoarece, între timp, Gorbaciov a căzut de la putere şi URSS s-a destrămat. Ceea ce a mai întârziat tranziţia în România, conform concluziilor profesoarei Catherine Durandin, au fost continuele lupte politice deoarece „foştii tovarăşi“, cu sprijinul liberalilor, au fost excedaţi de autoritarismul preşedintelui Traian Băsescu, care „sfidează parlamentul, pretinzând că preferă să aibă un dialog direct cu poporul“. Îmi permit să nuanţez această apreciere a d-nei Durandin.
Totul a pornit, în opinia semnatarului acestor rânduri, de la discursul preşedintelui Traian Băsescu, într-un parlament ostil şi gălăgios, în care acesta a caracterizat regimul comunist drept „ilegal şi criminal“. În urma menţionatului discurs, foştii securişti şi activişti PCR, răspândiţi în toate partidele şi în afaceri necurate, au creat în parlament aşa-numita „majoritate 322“, care l-a suspendat din funcţie pe preşedinte, sub motivul imaginar de încălcare gravă a Constituţiei, fiind însă repus în funcţie de români, în urma unui referendum, prevăzut tot de Constituţie.
Profesoara Zoe Petre, în concluziile ei, are dreptate când susţine că în Franţa, dar şi în întreaga Europă şi în SUA, România este necunoscută sau, în cel mai bun caz, unii mai ştiu ceva despre Ceauşescu. Profesoara Zoe Petre nu explică această neştiinţă. Ea există, anume că soarta omenirii a fost întotdeauna decisă de marile puteri, iar istoria acestora este predată cu predilecţie în şcoli şi universităţi. Ce-i drept, la Paris există o mică excepţie, anume INALCO, unde Catherine Durandin şi Matei Cazacu predau istoria românilor. Dar aceştia formează doar un număr foarte restrâns de specialişti, ceea ce nu schimbă concluzia corectă a profesoarei Zoe Petre că masa covârşitoare a europenilor şi americanilor n-au auzit sau, în cel mai bun caz, ştiu ceva foarte vag despre România. Profesoara Zoe Petre are, de asemenea, dreptate atunci când subliniază decalajul economic şi politic dintre ţările din Vestul şi Centrul Europei şi cele din Balcani, inclusiv România. Evident că acest fapt se datorează trecutului acestor ţări, suveranităţii otomane şi politicii rapace a Rusiei, indiferent dacă la cârma acesteia din urmă au stat ţarii, Lenin sau Stalin.
Nu pot fi însă de acord cu profesoara Zoe Petre atunci când extinde vechile racile ale societăţii româneşti şi în secolul XX, susţinând că în perioada interbelică ar mai fi existat „o clasă din ce în ce mai parazitară de latifundiari care se opunea modernizării societăţii româneşti“. În realitate, această clasă a dispărut imediat după primul război mondial din cauza marilor reforme liberale (împroprietărirea ţăranilor şi votul universal pentru bărbaţi), astfel încât partidul marilor latifundiari, anume cel conservator, a şi dispărut. În fine, perioada interbelică nu a fost una de stagnare, ci de dezvoltare rapidă a economiei româneşti. În toate studiile şi cărţile de istorie contemporană, inclusiv în cele editate pe vremea regimului comunist, anul de vârf al dezvoltării economiei româneşti este considerat 1938.
Ultimul capitol al cărţii este intitulat Principalele partide şi alianţe populare din România.
Deşi figurează ca o anexă, în realitate constituie o prezentare a istoriei pe scurt a celor menţionate mai sus.
În concluzie, în ciuda unor critici marginale ale semnatarului acestor rânduri, cartea La Roumanie post 1989 constituie cea mai complexă şi documentată istorie a comunismuluui şi postcomunismului din România, încât ar merita să fie tradusă pentru a fi mai accesibilă publicului românesc. //
