Un raport de tara in care ne vom pastra spiritul critic

Sorin Antohi 14.01.2002

De același autor

Interviu realizat de RODICA PALADE

A trecut un an de la ultimul nostru interviu. Suntem pe cale de a crea o mica traditie: sa vedem ce s-a mai intamplat cu tara noastra in anul care tocmai a trecut.
Da, am vorbit data trecuta la 11 ani de la "revolutie", ceea ce poate ne-a introdus intr-o anumita simbolistica: 11 este un numar semnificativ pentru ciclul solar, 12 este legat de ciclul zodiacal etc. Pe de alta parte, pe langa raportul presedintelui despre starea natiunii, in 2001 a aparut raportul primului ministru pe aceeasi tema si in acelasi stil. Ambele, instantieri ale discursului numit de Aristotel "epidictic": exercitii festive de lamurire a celor deja lamuriti.
Asadar, de ce nu si raportul nostru?
Formula se socializeaza... Numai ca noi ne vom pastra spiritul critic.

11 septembrie 2001 pentru Romania

Vreau insa, inainte de orice, sa comentati evenimentele din 11 septembrie.
11 septembrie este un eveniment prea complex pentru a fi expediat intr-o conversatie. Sunt totusi cateva aspecte specifice Romaniei pe care as vrea sa le relev. Romania se afla intr-o perioada critica si, pe langa deficitul sau de imagine cronic, a avut de reglat in cursul anului 2001 mai multe chestiuni delicate: legea statutului maghiarilor, reluarea discutiilor tratatului de baza cu Rusia si, bineinteles, discutia tot mai concreta pe marginea integrarii euro-atlantice. Scadentele se apropie: pentru extinderea NATO, decembrie 2002, cand vom afla oficial cum stam geopolitic; pentru Uniunea Europeana, 2004, cand admiterea candidatilor merituosi ne va trezi brutal din reveriile noastre geografico-simbolice. Pe acest fundal, Romania a incercat sa scoata maximum de profit din 11 septembrie 2001. Diplomatia romana, mai vizibila gratie coincidentei mandatului OSCE, a folosit socul produs de tragicul prilej pentru a organiza o conferinta la Bucuresti privind terorismul international si, mai general, privind securitatea internationala, un eveniment de succes pentru diplomatia romana, de neimaginat inainte de 11 septembrie. Apreciez ca Guvernul Romaniei s-a miscat foarte inteligent, a speculat ceea ce era de speculat.

Un fel de a face politica externa - episodul Kosovo

Guvernul actual s-a orientat rapid si ferm catre America. Altfel au procedat, cand erau in opozitie, fata de Kosovo. Nu cumva pozitia lor ferm proamericana a fost dictata de pozitia ferm proamericana a Moscovei?
Asta este o istorie de cabinet pe care eu nu am cum s-o stiu si despre care nu pot emite ipoteze. Discutia in legatura cu atitudinea lui Ion Iliescu si a PDSR fata de Kosovo angajeaza raporturile noastre traditionale cu Iugoslavia, in special cu Serbia. Exista o ratiune de stat, pe care diplomatii si politicienii romani o au in minte, fie si nebulos. Ei nu stiu sa stabileasca si sa negocieze totdeauna raportul intre elementele stabile ale ratiunii de stat si elementele sale conjuncturale. Astfel, stabila este plasarea noastra intre anumiti vecini, pe care nu i-am ales (in imaginar, asa cum am repetat adesea, ne revansam prin bovarism geocultural); dinamica este raportarea tuturor acestor vecini fata de noi, in felurite conjuncturi geopolitice si geostrategice. Cred ca dificultatea Romaniei in perioada crizei din Kosovo, mai ales dupa bombardamentele americane, a fost foarte asemanatoare cu dificultatea Greciei. In Grecia, situatia s-a rezolvat astfel: in planul discursului public oficial s-a afirmat un sprijin neconditionat pentru NATO; in planul a ceea ce americanii numesc, cu o metafora comerciala, retail politics ("cu amanuntul"), care se face cu activistul de baza si cu populatia, inclusiv prin presa locala, politicienii greci, inclusiv oamenii de stat cei mai proeminenti, au lansat o campanie pro Serbia. Duplicitate? Desigur, politica e adesea duplicitara; dar evaluarea "minciunii de stat" nu se face in orizontul eticii, ci in cel definit de Realpolitik. Este o strategie pe care au avut-o la indemana si romanii. Tara ortodoxa ca si Grecia, cu raporturi istorice in general pozitive, uneori cordiale, cu Iugoslavia (sub monarhie, ca si sub Ceausescu), Romania a avut de navigat intre un oportunism fara limite exprimat prin sprijin orb pentru orice fel de politica ar fi initiat americanii in Kosovo si, pe de alta parte, o viziune mai realista, legata de geopolitica pe termen lung, de elementele stabile ale ratiunii de stat, care recomanda o anumita prudenta. Chestiunea s-a complicat si mai mult prin faptul ca toate tarile care au de discutat problema Kosovo, ca si alte probleme geopolitice, au probleme interne; discutiile internationale sunt "indigenizate" (adica reinterpretate si instrumentalizate) diferit, in functie de prioritati si contexte locale. Cu Iliescu si ai lui in opozitie, cu un PRM in ascensiune, era inevitabil poate ca Emil Constantinescu si ai lui sa devina mai pro NATO decat insisi membrii Aliantei; din pacate, o atare pozitie nu a fost insotita din partea guvernarii de atunci de expresii tactice ale simpatiei fata de populatia civila iugoslava, de oferte inteligente de mediere, de dubii in legatura cu maximalismul american, deopotriva naiv si arogant. Cei mai multi intelectuali publici si politicieni prooccidentali au cazut in aceeasi eroare. Asemenea atitudini au fost inregistrate la Belgrad, chiar in mediile democratice (cu care noi nu prea comunicam), si nu vor fi uitate prea repede. As vrea sa compar noua imagine a Romaniei in mediile si opinia publica iugoslave cu imaginea Romaniei in Bulgaria dupa razboaiele balcanice. Analiza presei bulgare din anii 1912-1915 inregistreaza o cotitura in perceptia Romaniei la vecinii nostri sudici. Exista, din motive istorice asupra carora nu pot insista aici, o traditie a admiratiei si simpatiei bulgarilor fata de romani. Aceasta a cunoscut o schimbare dramatica dupa ce Romania s-a angajat militar in Balcani, obtinand temporar foarte modestul si discutabilul castig al Cadrilaterului, o regiune in care romanii nu aveau de reclamat nici macar un vag drept istoric. Eroarea tine de viziunea de atunci a Romaniei politice si culturale, bazata pe ideea megalomana a mandatului mesianic romanesc in Balcani. Revenind la criza din Kosovo, cred ca Romania a gresit sprijinind NATO pana in panzele albe, in vreme ce membri mai vechi ai organizatiei, ca Franta, sau foarte recenti, ca Ungaria, au formulat rezerve rezonabile, confirmate de urmarile punctuale si durabile ale interventiei militare.
Rasplata acelei atitudini a fost invitarea la inceperea negocierilor de aderare la UE. Dupa cum rasplata asteptata acum este invitatia la Praga.
As vrea totusi sa insist ca exista o logica pe termen lung a raporturilor internationale si chiar a opiniei publice (nationale si globale, a doua in curs de constituire). Una e sa intri pe usa din dos, fara onoare si cu intarziere, asa cum incercam noi, incercand sa camuflam o realitate interna catastrofala, alta e sa mergi catre integrare ceva mai lent, prin achizitii structurale interne, prin evidente dezvoltari pozitive, insotite de o anumita viziune specifica a realitatii regionale. Nimeni nu-i respecta pe "yesmeni".
Dar termenul lung este cumva o caracteristica a politicii romanesti? Nu se face totul in asalt?
Ba da. Este vorba de ceea ce d-l Iliescu si colegii lui de generatie au invatat din "cursul scurt", si anume "raportul dialectic" dintre politica interna si politica internationala. Am impins foarte departe aceasta relatie dialectica dupa anul 1989, continuand si in aceasta problema activitatea lui Ceausescu, in sensul ca reproducem dezastrul intern, dar incercam sa obtinem rezultate colosale pe plan international. Din nefericire, Occidentul e mai slab la dialectica. Prin urmare, incercarile de de a obtine totul pe baza declaratiilor epidictice subestimeaza capacitatea Occidentului de a ne intelege strategia si de a ne cunoaste (macar prin monitorizarea presei romanesti) realitatea interna. Am sa va dau un exemplu contrastant: atitudinea Ungariei fata de razboiul din Kosovo. Ungurii erau proaspat admisi in NATO, nu puteau face gesturi spectaculoase. Cu toate acestea, guvernul de centru-dreapta condus de Viktor Orbán, care are altminteri multe pacate, a exploatat abil situatia, delimitandu-se de NATO, desi, in logica romaneasca, ar fi trebuit sa arate oportunism. Ei au relevat existenta minoritatii maghiare in Voivodina - avem si noi o minoritate romaneasca in Voivodina - spunand: putem sa facem anumite lucruri pentru campania din Kosovo, nu putem sa facem altele. A fost un gest de curaj. Retrospectiv, cred ca el este vazut mai bine, pentru ca, in momentul in care se face bilantul interventiei NATO in Kosovo, se vede ca rezultatul palpabil este aparitia unui nou protectorat - pe langa Bosnia-Hertegovina -, care s-ar prabusi in prima secunda in care trupele NATO s-ar retrage. Nu mai vorbesc de complicatiile in domeniul dreptului international, in legatura cu Milosevici si oamenii lui, de ratarea sansei de a constitui o legitimitate interna pentru regimul democratic post-Milosevici, de transformarea unor regiuni din fosta Iugoslavie in cel mai vast bordel multicultural din istorie.
Dar urmarile lui 11 septembrie 2001 arata cu totul altfel.
Romanii au facut foarte bine sa insiste pentru a participa la forta multinationala care va asigura, speram, o tranzitie spre o forma de pace sociala in Afganistan - democratia pare implauzibila acolo, in viitorul sondabil. Interesul nostru national nu iese diminuat din adoptarea unei linii pro-americane in acest caz. Nu cred ca mai e ceva serios de salvat in raporturile noastre cu arabii si cu tarile islamice. Fara indoiala, faptul ca presedintele Putin a ales sa sustina pana la capat campania antiterorista si sa faca efectiv concesii majore americanilor in alte programe strategice nu e greu de inteles: mana libera in conflictul din Cecenia, admiterea in cluburi inchise si, cine stie, unele clauze secrete sunt castiguri nete pentru rusi. Mai exista ceva: flancul sudic al Federatiei Ruse este in proces de islamizare si fundamentalizare. Prin urmare, acolo, interesele americanilor si ale rusilor coincid absolut, intalnind si interesul geostrategic vital al Chinei, confruntata cu probleme similare in vecinatate.
Regimul autoritar militar din Pakistan s-a consolidat, cu o foarte spectaculoasa contributie financiara a Statelor Unite, s-a plasat ceva mai bine in conflictul endemic cu India. Intr-un fel sau altul, toata lumea a iesit bine. Exista "pagube colaterale", dar suferintele populatiei civile dintr-o tara subdezvoltata misca mai putin opinia publica occidentala decat moartea brutala a celor catorva mii de concetateni civili, poate chiar mai mult decat uciderea in lupta a catorva puscasi marini.

11 septembrie si discutia despre comunism

Dupa 11 septembrie s-au schimbat brusc polarizarile geopolitice si ideologice. Agenda s-a modificat cu totul, iar discutia despre comunism a devenit desueta peste noapte, in vreme ce noi nici nu am purtat-o pina la capat.
Prima intrebare este daca ne mai intereseaza pe noi. Fiindca, inainte sau dupa 11 septembrie, trebuie sa ne gandim daca in Romania exista un interes social pentru lamurirea istoriei recente. Acest interes social mi se pare modest; in orice caz, el nu a atins pana acum, dincolo de cateva exceptii notabile, un nivel academic relevabil, in vreme ce receptia publica a ramas superficiala.
Speranta mea era ca macar in Occident aceasta dezbatere va continua sa se poarte.
11 septembrie nu a schimbat discutia despre comunism, desi a mai marginalizat-o putin. Exista specialisti in Occident, tot cati erau si inainte de 11 septembrie, care se ocupa in continuare de analiza comunismului. Dar majoritatea occidentalilor care se ocupa de "Cealalta Europa" sunt oameni de stanga, unii de extrema-stanga, si au probleme cu propria despartire de comunism. Daca te uiti pe agenda institutelor de istorie recenta din lume, de exemplu, observi ca mai trebuie asteptat. Au facut autoritate cateva carti, cum ar fi lucrarea lui François Furet, Trecutul unei iluzii; alte cateva au provocat polemici extraordinare, de pilda Cartea neagra a comunismului, coordonata de Stéphane Courtois. Mai putin traducerea sa americana, aparuta la Harvard University Press si ramasa in orizontul unui public universitar, cat editia franceza. In Franta, lucrurile erau foarte delicate, deoarece discutia despre comunism, Gulag etc. era in acelasi timp un vehicul, un mediu, un cod pentru conflicte locale intre (descendentii) stalinisti(lor) francezi. Or, in momentul in care, din motive pe care nu le analizez acum, anumiti autori au preferat o viziune etica radicala in legatura cu Gulagul, care a eliminat orice fel de scuza de natura metafizica, istorica sau biografica pentru comunism, si s-au angajat in actiunea - tardiva, din nefericire -, de divulgare a atrocitatilor comuniste, opinia publica occidentala nu se mai interesa de chestiune. Marele soc al aparitiei Arhipelagului Gulag, opera capitala a lui Soljenitin, era aproape uitat, iar dupa 1989 mai preocupa cel mult tranzitia Europei de Est spre capitalism si nota ei de plata pentru Occident.

Pot face romanii un exercitiu de "distantare a trecutului"?

Romanii trebuie sa-si scruteze in primul rand propria constiinta, trebuie sa vada daca intr-adevar pot face un exercitiu de "distantare a trecutului" (in germana, Vergangenheitsbewältigung). Aceasta "terapie de grup", care are un model in dezbaterea germana, ar trebui importata si in Romania. Numai ca noi trebuie sa ne distantam simultan de trei lucruri: de nazism/fascism/legionarism; de comunism; de combinatiile lor. Conceptul amintit inseamna distantare, istoricizare, tratare critica. Trebuie sa integram tot ce s-a intamplat in naratiunea despre trecutul national, in ceea ce eu numesc vulgata istorica nationala. Sunt multe de integrat, incepand cu Holocaustul si prefata sa, deriva de dreapta a anilor '20-'40, la nivelul intelighentiei si al sistemului politic; trebuie sa masuram exact contributia romaneasca la Holocaust - a intelectualilor, a populatiei civile, a guvernului, a armatei -, ceea ce, desigur, nu inseamna sa culpabilizam toata Romania in vecii vecilor, nici sa transformam toate succesiunile in cauzalitati (dupa modelul post hoc ergo propter hoc), nici toate coincidentele in comploturi, nici toate ratacirile in proiecte; mai avem de evaluat lucid participarea noastra la ultimul razboi mondial, de la cedarea fara lupta a Ardealului de Nord si a Basarabiei la invazia Uniunii Sovietice si la schimbarea taberelor; al doilea, sa ne despartim de experienta comunista; in al treilea rand, trebuie sa integram analitic si (socio)psihologic combinatia dintre fascism si comunism, care genereaza ceausismul si unele dintre urmarile sale. Din cauza triplei distantari s-a ajuns ca in Romania, precum si in alte tari postcomuniste, sa existe o monstruoasa competitie intre memoria Holocaustului si memoria Gulagului, ca sa punem o istorie lunga in termeni oarecum metaforici. Sa revenim succint la anii '20-'40. Perioada a fost discutata si are din cand in cand izbucniri spectaculoase: se mai construieste o statuie a lui Antonescu, se mai face o dezvaluire despre Eliade. Asemenea "dezvaluiri" ating sensibilitatea publica intr-un mod spectaculos. In rest, discutia are loc in surdina. Intelectualii romani critici, atatia cati sunt, trebuie sa depaseasca clivajele politico-ideologice, propriile genealogii intelectuale si de familie, si sa aduca in centrul sferei publice romanesti, pentru a o asana si a o structura democratic, o (foarte dureroasa) despartire de anii '20-'40. Asta nu s-a petrecut inca. Exista polemici marcate de interese prezente, unele (politico-)academice, altele (academico-)lucrative, astfel incat conversatia se polarizeaza inainte de a incepe cu adevarat. Romanii - incepand cu cei care si-au reconstruit identitatea prin raportarea la generatia Eliade-Cioran - trebuie sa accepte ca unii dintre "idolii tribului" (incarnati!), chiar judecati in contextul lor istoric (si eu pledez exclusiv pentru acest tip de judecata), au comis erori substantiale si cu o bataie foarte lunga, resimtita deja in epoca lor. Deriva de dreapta si extrema dreapta din anii '20-'40 spune ceva esential despre cultura politica a Romaniei, despre crizele de crestere ale unei tari aflate etern in curs de dezvoltare, despre instalarea comunismului in Romania si despre fata pe care a capatat-o acesta. In anatomia comunismului romanesc observam elemente endemice, care traverseaza istoria secolului XX si de care nu am scapat nici pana in ziua de astazi.

O replica la articolul lui Tony Judt

La sfarsitul anului trecut s-a aflat in dezbatere articolul lui Tony Judt. Erati asteptat sa dai o replica. Cred ca ar fi prilejul sa spunem cititorilor de ce n-ati intervenit in discutie. Judt nu ne ajuta sa ne apropiem de subiectele evocate de noi?
Cu o agenda foarte incarcata si cu probleme foarte severe de sanatate in cursul toamnei 2001, nu am apucat sa-mi onorez unele angajamente. Articolul lui Tony Judt este improvizatia unui om cu statut academic onorabil (dar nu mai mult) si foarte bine plasat institutional; el nu a dat lucruri substantiale, cu exceptia unei carti despre istoria stangii intelectuale franceze, un domeniu pe care l-a studiat intr-adevar foarte serios. Mai relevanta in speta este cartea sa despre integrarea europeana (tradusa si adaptata la noi, unde in general Judt este prompt receptat), in care are o pozitie euro-sceptica consecventa. Tony Judt vine din Anglia, iar acolo euro-scepticismul este curent. Acest autor are o cunoastere superficiala si plina de erori factuale a istoriei romanesti; in fine, putea sa ceara unui asistent sa verifice asemenea detalii, putea sa mai intrebe niste specialisti. Nu asta este problema, ci mai curand manipularea unui sistem de referinte care confera un aer savant acestui eseu si care sustin, impreuna cu cateva referinte din text, o viziune foarte sumbra asupra Romaniei. "Analiza" lui Judt, preluata ca atare de cititorul inteligent, cultivat al revistei The New York Review of Books, ne dauneaza. Cand citesc un articol despre Japonia intr-o revista serioasa, il iau de bun, in virtutea pactului deontologic autor-redactie-cititor.
Articolul lui a aparut cu putin inainte de calatoria primului ministru roman in America.
Cred ca a fost o coincidenta. Nu vad nici un fel de complot. Fara indoiala, Tony Judt spune lucruri pe care si romanii le spun intre ei. Sunt de parere ca rufele nu trebuie spalate exclusiv in familie, ele se pot spala si in piata publica sau la rau. Trebuie sa tinem acelasi discurs in interior si in exterior. E o problema de etica a comunicarii si de "ecologie a mintii". E bine sa dispunem si de oglinda strainatatii. Eu am fost deranjat in acest articol de anumite aspecte in care mi s-a parut ca detectez rea-vointa si tezism. Acele accente iti lasa un gust amar. Pe de alta parte, un gust amar mi-au lasat reactiile la articolul lui Tony Judt semnate de autori indeobste critici, cum ar fi Mircea Mihaies (mult citat ca "informator"; folosesc termenul cu sensul din stiintele sociale), Nicolae Manolescu (poate explicabil din partea cuiva acuzat de antisemitism) si Dan Pavel. Nu vorbesc de altii, care au sarit imediat sa-l sustina pe Tony Judt din motive care tin de ceea ce eu am numit in textul despre romanul lui Saul Bellow, Ravelstein, publicat tot in revista 22, "anti-antisemiti". Ce am vrut sa spun? Anti-antisemit nu inseamna filosemit, nici adversar consecvent al antisemitismului (subscriu eu insumi, modest, la ambele), ci inseamna cineva care vaneaza antisemitismul "latent", "inconstient", "abil" (camuflat, dar si ipostaziat, de filosemitism) s.a.m.d., citeste cu o fixatie "metodologica" remarcabila tot ce se scrie pe lumea asta pentru a cauta elementele de pseudo-antisemitism. De multe ori, lasand in planul secund tintele reale (adevaratii antisemiti). Anti-antisemitul are nevoie de pseudo-antisemit pentru a arata ca pericolul cu care pretinde ca lupta e total, insidios si etern.
Din pacate, mediul intelectualilor critici din Romania a fost prins pe picior gresit de articolul lui Tony Judt si a pierdut competitia simbolica tocmai din motivul pe care il invocam mai sus: absenta unei reflectii critice riguroase in centrul sferei noastre publice. Faptul ca noi nu am reusit sa ne "despartim" de trecut pe liniile mentionate mai sus ne face extrem de vulnerabili la asemenea articole (din interior sau din exterior), care construiesc o naratiune teleologica, monocauzala, monosemantica: Romania, cel mai antisemit stat din Europa. Asemenea articole au ca arhetip un scurt text al lui Ruth Benedict (marea pioniera a antropologiei culturale) de acum vreo jumatate de secol, despre "istoria vazuta de romani", bazat pe unele relatari orale si scris ca pamflet, nu ca studiu savant. Compunerile pe acelasi calapod ar fi putin credibile, daca intelectualii critici din Romania s-ar fi angajat in Vergangenheitsbewältigung si ar fi fost mai bine conectati cu Occidentul. Bineinteles, nu ca sa preintampine asemenea atingeri ale imaginii Romaniei, ci ca sa-si poata cladi o societate deschisa. Pe scurt: trebuie sa ne privim critic pana la capat si trebuie sa participam la schimburile intelectuale internationale.

Repolarizarea universului discursiv romanesc. Ignorarea "spectatorilor angajati"

De ce tinerii intelectuali formati in libertate si lipsiti de inhibitii nu pot sa se implice in aceasta integrare critica a trecutului?
Aceasta carenta a spiritului nostru critic se vede si la majoritatea tinerilor inzestrati de azi. Ei se formeaza mai ales in universitati occidentale; in universitatile romanesti, daca sunt inteligenti si vor sa ajunga macar temporar in Occident, urmeaza tot referintele stangii academice postmoderne americane. Ei imbratiseaza imediat viziunea politically correct despre traditia nationala: ajung astfel la vitale resurse occidentale, evadeaza si din inchiderea nationalismului primitiv; in plus, devin "experti" in cateva dupa-amieze, le ramane timp de chatting, clubbing, channel surfing (ca sa zic asa). Dar numai lecturile avide si laborioase, sustinute de o stradanie hermeneutica a duratei lungi, te fac sa intelegi cu adevarat ce s-a intamplat (si se intampla) in Romania.
O parte din ecourile articolului meu despre Ravelstein au sesizat, chiar au speculat, tocmai aceasta dificultate de a exprima intr-un text relativ scurt o viziune critica despre o problematica foarte complexa, alegand sa citeasca intr-o cheie antisemita anumite elemente de gandire critica, menite in intentia mea sa fie doar o contributie la aceasta constituire a unui discurs public median, care sa faca posibila comunicarea intre pozitii diferite, multe dintre ele iremediabil polare, care trebuie comunicate sustinut, pentru negocierea in sfera publica a valorilor si practicilor unei societati democratice plurale.
Asta ramane o problema foarte serioasa a lumii culturale si ideologico-politice romanesti. In anul 2001, din nefericire, pe fondul stabilitatii politice, polarizarea sferei ideilor, singura inca plauzibila, s-a accentuat. Anii '90 au fost la noi o perioada in care, intre pozitiile polare - autohtonism, pe de o parte, si occidentalism, pe de alta -, au aparut toate discursurile intermediare. La sfarsitul anilor '90, aveam un continuum de discursuri, in care intalneai absolut orice, de la protocronism la occidentalism; cel de-al doilea si-a adaugat o forma de radicalism necunoscuta inainte de '89, militanta si politically correct. Anul 2001 a marcat repolarizarea universului discursiv romanesc.
O anumita parte a presei culturale si ideologice, cum ar fi, de pilda, revista Observator cultural, dar si efemeride universitare mai radicale care nu circula atat de mult, s-au aliniat catre polul politically correct, in vreme ce alte publicatii tind sa privilegieze o versiune tot mai conservatoare, daca nu de-a dreptul de extrema-dreapta; de pilda, revista Vatra. Acest fenomen dramatizeaza urgenta cu care noi trebuie sa construim un discurs critic al medierii, moderatiei si analizei.
Totodata creste distanta intre acesti centri de cultura si omul mediu, dornic sa stie, sa comenteze.
Asa este. Unii autori, de pilda, condamna "elitismul" unor autori si publicatii din Romania. Ei cred ca la noi se poate face, in acest moment, si altceva decat elitism, dupa decenii de nivelism. Aceasta acuzatie de elitism scapa din vedere faptul ca populatia Romaniei se deconecteaza progresiv de la inalta cultura si in curand nu va mai avea acces la discutiile critice despre trecutul national, despre cultura nationala. Singura raportare a unui cetatean "mediu" la traditia nationala devine o raportare ideologica: fara sa stie bine ce s-a intamplat cu lumea lui, ce sens aveau toate candva, ce sens au acum, "bunul roman" (in sensul lui H.-R. Patapievici) imbratiseaza o forma sau alta de "corectitudine politica"; de stanga, dar si de dreapta. Rezultatul este o polarizare care nesocoteste istoricitatea si imperativele categorice ale hermeneuticii.
Mediile electronice au dezertat aproape in totalitate de la aceasta dezbatere. Cu exceptia emisiunii culturale scandalos de stupide si delirante pe care o face d-l Tarlea la TVR 1, am mai vazut in aceste trei saptamani de vacanta in Romania o singura emisiune culturala inteligenta, realizata de d-l Cristian Tabara la Pro TV, cu doi dintre putinii universitari de vocatie (pe tema viziunii lui Radulescu-Motru despre psihologia poporului roman). Alte ocazii in care romanii inteligenti sa afle despre dezbaterile de idei nu prea mai exista, pentru ca marele public - si aici ma refer la nivelul situat imediat sub si langa cel specializat in discutii istorico-culturale - e neglijat sistematic. Un capital social considerabil, cel al maturilor si varstnicilor educati, se risipeste astfel sub ochii nostri; generatiile care vin din urma nu mai au aceeasi deschidere culturala, nici acelasi acces la elementele inaltei culturi (chiar accesul la invatamantul gimnazial devine problematic in mediul rural). Noi nesocotim existenta unui numar considerabil de persoane apte sa urmareasca discutii superioare despre "lucrul public", interesate de ideile relevante social, chiar in mizeria neagra in care traiesc. Mediile, in primul rand televiziunile, au facut un calcul de o stupiditate monumentala: si-au coborat nivelul catre un ipotetic cetatean generic, imaginat ca fiind incapabil sa inteleaga enunturi simple in limba literara, de dragul cresterii audientei. Astfel, am neglijat un dat esential din experienta cotidiana: de multe ori poti avea cu soferul de taxi sau cu un cetatean pe care il vezi prima oara conversatii de substanta, elevatie, relevanta, urgenta pe care aproape niciodata nu le regasesti in sfera publica. Asta tine de dispretul fata de lumea comuna impartasit de multi dintre cei care au avut talk-show-uri si erau mai subtiri decat d-l Marius Tuca (ceea ce nu e greu!); acele figuri mediatice cu veleitati de formatori de opinie nu si-au inteles situatia de comunicare, subevaluandu-si publicul potential suficient de inteligent, inzestrat cu judecata si discernamant. Intelectualii mediatici (cu exceptia demagogilor populisti) nu au reusit sa foloseasca bresa creata de foamea nemaipomenita a anilor '90 pentru idei, pentru dezbateri in legatura cu trecutul si problemele natiunii etc.
Exista o explicatie. Media au fost confiscate de puterea actuala, care nu vrea sa se complice, si a eliminat toate emisiunile care pun probleme. Ne adresam populist "omului de rand" s.a.m.d.
Aud de la toata lumea ca se petrece o recolonizare a mediilor de catre regimul Iliescu redivivus, am vazut si schimbarile de la radioteleviziunea publica. La televiziunile private, legate prin fire nevazute de putere - nu ma refer aici la mana invizibila, ci la mainile invizibile, foarte multe, care intra in tot felul de buzunare si apasa pe tot felul de butoane -, pentru ca sunt adesea organizatii precare si corupte, cu probleme de evaziune fiscala, de clientelism politic, ar trebui sa fie altfel. Dar nici in aceste medii, ceva mai libere, nu s-a gasit lungimea de unda pentru a atinge acel segment inteligent, dupa parerea mea substantial, al populatiei Romaniei. S-a scapat din vedere ca o comunicare in sfera publica intre oameni cu o cultura mijlocie si cu o judecata sanatoasa, judecata vizibila in deciziile pe care oamenii le iau in legatura cu propria lor existenta, contribuie la edificarea unei societati deschise. Se vorbeste mult despre clasa de mijloc romaneasca. E ceva care exista si nu exista: exista prin educatie si aspiratii, nu exista prin venituri. Oricum, nu putem sa ne angajam intr-o definire dogmatica a clasei de mijloc intr-o tara ca Romania. Nu aplicam criteriile din Germania, ci aplicam, ca intotdeauna in istoriografia romaneasca, niste criterii locale informate de experientele straine. In Romania exista cel putin acea sectiune a clasei de mijloc numita de germani Bildungsbürgertum, care este clasa educata si legata profesional de institutiile educatiei, stiintei, culturii, artelor, acum si ale mediilor, spectacolului etc. Asta este o masa considerabila de oameni, pentru care nu se prea vorbeste; in consecinta, ei ajung intr-o totala dezafectare fata de viata publica, mai ales la nivelul lor cel mai de jos, in deriva catre lumpenizare cronica, imbratiseaza o forma sau alta de ideologie sumara, mai ales stanga-dreapta populista. Cercurile noastre cultural-intelectuale, neavand experienta comunicarii libere in sfera publica inainte de 1989, obisnuite sa fie protejate de uniunile de creatie, sa nu aiba probleme cu bugetul, sa poata vorbi la nesfarsit despre "autonomia esteticului", s-au gasit total nepregatite si nu au stiut sa se adapteze societatii in care se comunica liber.

va urma

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22