Boutros Boutros-Ghali, așa cum l-am cunoscut

Pe Boutros-Ghali îl cunoaștem mai ales în calitate de fost secretar general ONU. A con­dus această organizație numai un sin­gur mandat, între 1992 și 1996. Pasionații de francofonie și de limbă franceză știu că a condus și Organizația Internațională a Francofoniei, iar în această calitate a vi­zi­tat România în iarna anului 1997. Elev fi­ind, îmi aduc aminte și acum de discursul său în plenul Camerelor reunite, pe care l-am urmărit pe televizorul alb-negru din casa în care locuiam în Târgoviște. Îmi adu­c aminte când a pronunțat la un mo­ment dat numele lui Titulescu. Pe atunci nu ști­am că Boutros-Ghali, specialist în drept in­ternațional, studiase opera și ac­țiu­nea ma­relui înaintaș român în două lu­crări – Principiul egalității statelor și or­ga­ni­za­țiile internaționale (1961) și Con­tri­bu­ție la o teorie generală a alianțelor (1991), în ultima ocupându-se atât de Societatea Na­țiunilor, dar și de Mica Înțelegere și În­țe­legerea Balcanică, organizații regionale în care Titulescu jucase un rol fun­da­men­tal. Pe atunci, nici nu m-aș fi gândit că îl voi întâlni vreodată. Și totuși viața, cu ale sale traiectorii alexandrine, mi-a oferit acest lucru.

Era în primăvara lui 2005, la Pa­ris, eram student al masteratului de geopolitică organizat în co­mun de Școala Normală Su­pe­ri­oară din Paris și de Universi­ta­tea Paris 1 – Sorbona și dornic de a lucra într-un loc în care să practic „le métier de diplomate“. Ieșeam din Catedrala No­tre-Dame, unde mergeam adesea să mă re­culeg, și primesc un telefon de la Înaltul Consiliu al Francofoniei, unde trimisesem un CV însoțit de o scrisoare de motivație. Cu câteva zile înainte, descoperisem că fos­tul secretar general ONU este încă activ și conduce o structură de reflecție stra­te­gică a Organizației Internaționale a Fran­cofoniei, aflată chiar la Paris. Ideea de a lucra într-un loc în care se afla un per­so­naj de talia lui Boutros-Ghali m-a cucerit imediat. Cu doi ani înainte urmasem un curs postuniversitar pe tema Noilor iden­tități și noilor teritorialități din lumea arabă și turco-iraniană, al profesorului André Bourgey, și avusesem ocazia de a studia îndeaproape activitatea lui Boutros-Ghali din perioada în care era vicepremier însărcinat cu Afacerile Externe al Egip­tu­lui, negocierile sale cu Israelul, activitatea sa în sânul mișcării de nealiniere. Îi ci­tisem și excelenta sa teză de doctorat pe te­ma alianțelor regionale. Cu alte cuvinte, în acea primăvară din 2005 eram sedus de ideea de a lucra cu Boutros-Ghali, dar nici nu îndrăzneam să sper. Și totuși, imediat ce am răspuns apelului telefonic, o voce îmi spune că am un profil interesant și că sunt așteptat la discuție la un birou pe rue Saint Dominique, nu departe de Esplanada Invalizilor.

Așa am ajuns la Înaltul Consiliu al Fran­cofoniei, această structură care fusese trecută de la statul francez la Organizația Internațională a Francofoniei. Aveam să aflu că, după mandatul de secretar general al Organizației Internaționale a Fran­co­fo­niei, în 2002, Franța a dorit să îi pună la dis­poziție lui Boutros-Ghali un birou cu toa­tă infrastructura necesară. Acest lucru face parte din politica externă a Parisului, aceea de a pune la dispoziția unor înalți dem­nitari internaționali un birou pentru a-și continua activitatea pe teritoriu fran­cez. La fel procedaseră și cu predecesorul lui Boutros, peruanul Javier Pérez de Cuéllar, pe care am avut ocazia să îl văd de câteva ori la reuniunile organizate de UNESCO pe tema diversității culturale.

Boutros-Ghali era însă un per­so­naj cu totul special pentru Fran­ța, datorită proximității cul­tu­rale. Provenit dintr-o veche fa­milie coptă (Franța se considera drept protectoare a creștinilor din Levant) și căsătorit cu o evreică, cu studii la Paris, Boutros-Ghali era unul dintre secretarii generali ai Națiunilor Unite a cărui limbă principală era franceză. Engleza o vorbea, dar să scrie texte elaborate o putea face nu­­mai în limba lui Molière. În 1996, res­pin­­gerea candidaturii pentru un nou man­dat la ONU de către d-na Madeleine Al­bright (care își dorea la New York doar un per­so­naj decorativ, „mai puțin general și mai mult secretar“) a provocat o ade­vă­rată ten­siune între Washington și Paris. A fost și unul dintre motivele pentru care, la Som­met-ul Francofoniei de la Hanoi, din 1997, a fost creat postul de secretar ge­ne­ral al Organizației Internaționale a Fran­cofoniei și înscăunat egipteanul Bou­tros Boutros-Ghali. În 2002, după numai un mandat, Parisul (oficial, Conferința șe­fi­lor de state...) decide să-l susțină în pos­tul de se­cretar general pe Abdou Di­ouf, fost pre­ședinte al Senegalului, astfel că lui Bou­tros-Ghali i se încredințează ce­lula de re­flec­ție strategică a Francofoniei. Era și des­tul de în vârstă, dar, în ciuda ex­pe­rienței diplomatice extraordinare, Bou­tros-Ghali era un cercetător al feno­me­ne­lor inter­na­ționale. Nu abandonase nicio­da­tă această ca­litate. De altfel, nu voise să in­tre în diplo­mație, iar excepționala carieră diplomatică o începuse destul de târziu, la 55 de ani! Până atunci, fusese profesor uni­versitar la Facultatea de Științe Eco­no­mice și Po­li­ti­ce a Universității din Cairo, printre ai că­rei fondatori se și numărase în 1960. Aveam să-i apreciez atât de mult această calitate!

Fiind chargé de mission (consilier special), trebuia să redactez di­ver­se materiale pe teme inter­na­țio­nale ce acopereau chestiuni eu­ro­pene, africane, asiatice, latino-americane, dar și pe dosare transversale, cum ar fi amenajarea politică a marilor arii lingvistice, protecția internațională a mediului înconjurător, diplomația preven­tivă sau chestiuni punctuale, precum ge­nocidul din Rwanda, marii finanțatori ai educației de bază în Africa, franceza în or­ganizațiile internaționale. Fiecare material era urmat de lungi discuții în care Bou­tros-Ghali depăna și amintiri. Atenția sa se îndrepta nu atât spre ONU, cât spre situația lumii arabe și, în particular, a țării sale și spre ceea ce se numește „lu­mea a treia“. De fiecare dată nu uita să îmi spună de contribuția României la efor­tul de mediere dintre Israel și țările arabe, îndeosebi Egiptul. Totodată, de fiecare da­tă când vedea câte o doamnă mai au­to­ritară, o numea, mai în glumă, mai în se­rios, „Madame Ceaușescu“. Avea atât de bine înrădăcinată conștiința apartenenței sale la o mare și foarte veche țară, încât, atunci când era contrariat de poziția unei țări mai mici, nu se sfia să afirme, nu fără oarecare malițiozitate: „Petit pays, petit esprit“, cu alte cuvinte, „Mică țară, mic spirit“. Însă evita subiecte precum Egiptul lui Mubarak, orientând discuția spre pro­blemele globale ale țării sale, precum ex­plo­zia demografică și presiunea asupra re­surselor de apă. În ciuda faptului că era creș­tin, am fost surprins să constat că ara­bitatea trecea înaintea religiei, iar pu­ternica educație occidentală nu îi diminua naționalismul panarab.

Pentru materialele redactate pri­meam une­le recompense – car­tea sa magistrală, in­ti­tulată Dru­mul către Ierusalim (Fayard, 1997), în care povestește cariera sa diplo­matică de dinaintea alegerii sale la ONU și în special negocierile arabo-israe­liene; dialogurile sale cu Shimon Perez pe te­ma celor 60 de ani de conflicte israelo-ara­be (Editions Complexes, 2006); Să eman­­ci­păm Francofonia (Harmattan, 2002). Pe fie­care carte, nu uita să îmi scrie și câ­te o mică dedicație.

Mă bucuram de o mare libertate, pe gus­tul caracterului meu, iar aceasta îmi era întreținută și atunci când Boutros-Ghali îmi cerea să îl reprezint la diverse dez­ba­teri pe teme internaționale. Cea mai in­te­resantă pentru mine a fost o masă rotundă pe tema situației din Orientul Mijlociu, organizată de fostul ministru de Externe francez Hubert Védrine.

De-a lungul celor 13 luni cât am lucrat împreună, Boutros-Gha­li scria foarte mult, în biroul de pe strada Saint Dominique, cu multe icoane pe perete, dar și câteva fotografii din activitatea sa, și avea grijă să își claseze cu multă atenție tot ceea ce făcea. Primea și vizitatori, nu foar­te des, dar mi-l aduc aminte pe ac­tua­lul locatar de la ONU, Ban Ki-Moon, pe atunci aspirant la funcția de secretar gene­ral, în căutare de sfaturi pentru susținerea candidaturii. Desigur, Shimon Perez, ală­turi de care înregistra dialogurile pe tema conflictelor israelo-arabe. Mai veneau am­basadori și demnitari africani, uneori câte un ambasador european, dar exista o anu­mită precauție, având în vedere că biroul lui Boutros-Ghali se afla în cadrul Or­ga­nizației Internaționale a Francofoniei și nu se dorea, de nicio parte, să fie jenat se­cretarul general în funcție, Abdou Diouf. De altfel, însăși structura numită Înaltul Con­siliu al Francofoniei a fost la scurt timp desființată, imediat după ce Boutros-Ghali s-a retras definitiv din orice acti­vi­tate oficială.

***

Întâlnirea cu Boutros Boutros-Ghali a fost pentru mine un episod fondator în pre­gă­tirea mea, în felul de a percepe relațiile internaționale contemporane. Îmi rămâne imaginea unui om modest, a unui om preocupat să se pregătească continuu și a unui om care a pus tot timpul principiile înaintea menținerii în funcție.