De același autor
Franța dă tonul unor transformări profunde în politica europeană, căci avântul forțelor politice radicale este rezultatul unor evoluții structurale atât în societatea franceză, cât și pe eșichierul politicii franceze. Ar fi superficial ca victoria forțelor radicale – atât de dreapta, cât și de stânga – la alegerile europarlamentare din 9 iunie și foarte probabila victorie a Reuniunii Naționale, fostul Front Național fondat de bătrânul Jean-Marie Le Pen, să fie puse pe erorile în materie de strategie politică ale președintelui Emmanuel Macron. E drept că mulți îi reproșează decizia de a dizolva Adunarea Națională, care deschide larg perspectiva unei coabitări dificile, căci ultimele sondaje ne arată că Reuniunea Națională, partidul radical de dreapta sau de extrema dreaptă, pentru a mă înscrie și eu în rândul etichetelor puse la București, este destul de aproape de un scor istoric ce i-ar permite obținerea celor 250 de mandate, care înseamnă majoritatea absolută. Ceea ce înseamnă formarea guvernului. La data la care scriu aceste rânduri – în ultima săptămână de campanie electorală înaintea turului întâi (30 iunie) – un sondaj dat publicității de IFOP, liderul caselor de sondare a opiniei publice din Hexagon, arată că Reuniunea Națională, împreună cu dizidenții din partidul gaullist, Les Republicains, ar obține între 200 și 240 de mandate. Gaulliștii, care pentru moment resping orice colaborare, ar avea între 40 și 60. Este însă clar că o victorie foarte aproape de majoritatea absolută va reprezenta o tentație foarte mare pentru aceștia să își urmeze președintele Eric Ciotti spre o largă coaliție a dreptei. Cu atât mai mult cu cât înșiși gaulliștii – ajuns un partid undeva între 7 și 9% – s-au radicalizat foarte mult în ultimii ani, devenind din punct de vedere ideologic destul de aproape de Reuniunea Națională.
Electoratul său este în egală măsură interesat de chestiuni securitare, civilizaționale, de pericolul reprezentat de islamul din Franța, de suprareglementarea Bruxelles-ului și de rigiditatea cu care impune anumite etape ale politicilor verzi. Cele două sunt și mai apropiate din cauza strategiei electorale a celuilalt pol radical, de stânga, având în centru formațiunea lui Jean-Luc Melenchon, Franța Nesupusă, de a atrage voturile comunității arabo-musulmane, neezitând să facă dese aluzii cu tentă antisemită. De altfel, mai mulți reprezentanți ai comunității evreiești din Franța au declarat că între blocul islamo-stângist și cel ultraconservator nu există nicio dilemă: vor vota cu formațiunea domnului Jordan Bardella și a doamnei Marine Le Pen. Cât despre actuala majoritate prezidențială, grupată în jurul formațiunii înființate de Emmanuel Macron, Republica în Mișcare, aceasta nu mai poate aspira să conserve guvernarea, sondajul IFOP dându-i undeva între 80 și 110 mandate, în cel mai bun caz.
De ce se schimbă Franța?
Să spunem din capul locului că Franța, în ciuda deficitului important, este țara occidentală care are cele mai mari cheltuieli sociale. De asemenea, dintre toate marile țări occidentale, Franța este țara în care puterea de cumpărare a crescut cel mai mult comparativ cu anul 1999. Potrivit ultimului raport al Băncii Naționale a Franței, în zona euro, din 1999 și până în prezent, puterea de cumpărare s-a erodat (98% la finalul anului 2023, dacă luăm în considerare 100% nivelul din 1999). Franța se află undeva la 126% în raport cu 1999, peste Germania, care se află la 120%. De asemenea, șomajul este cel mai mic din ultimele două decenii, politica de reindustrializare din ultimii șapte ani de guvernare macronistă a adus 500 de noi uzine, Franța este de trei-patru ani la rând prima destinație a capitalurilor străine din Europa, iar inflația atinge cel mai mic nivel din zona euro. Desigur, nivelul de trai nu mai este ca în anii 1980-1990, în epoca francului către care mulți francezi privesc cu nostalgie justificată, însă în Franța nu se trăiește mai rău decât în celelalte țări occidentale. Dimpotrivă! Statul intervine, redistribuie, iar marile companii sunt periodic obligate „de faire un geste”, să facă un gest pentru angajați și pentru consumatori, așa cum gigantul Total a fost invitat de stat să plafoneze prețul carburanților. Nu, nu problemele economice sunt la originea acestor mutații politice franceze, deși au și ele o anumită contribuție în sensul „stresării” păturilor inferioare și medii ale clasei de mijloc. Acestea nu mai au confortul din epoca francului.
Factorul declanșator este nivelul populației arabo-musulmane cu cetățenie franceză și al tendinței acesteia de a contesta civilizația autohtonă, de a impune normele islamului radical – un fenomen care ia amploare în școlile franceze este încălcarea interdicției de a purta haine tradiționale, care presupun acoperirea feței fetelor, dar și tendința profesorilor de a se autocenzura, de frica unor repercusiuni din partea elevilor sau a familiilor elevilor musulmani. Într-un sens mai larg, transformările franceze reflectă și un anumit declin al Franței – pierderea unor poziții din Africa, contestarea în departamentele și în teritoriile de peste mări. Locul central pe care încep să îl ocupe forțele radicale ține de faptul că vechile forțe politice care și-au disputat puterea în mod tradițional în Franța – socialiștii și conservatorii neo-gaulliști – s-au mutat spre centrul eșichierului politic, iar cum istoria are oroare de vid, radicalii de dreapta și de stânga au ocupat locurile lăsate libere. Această convergență spre centru a socialiștilor și conservatorilor tradiționali a făcut posibilă recrutarea în număr mare de către mișcarea politică înființată de tânărul Emmanuel Macron. Acum, dreapta este reprezentată în Franța de Reuniunea Națională, iar stânga, de către Franța Nesupusă, iar formarea unui guvern condus de tânărul de 28 de ani Jordan Bardella înseamnă normalizarea acestei situații. După cum în Statele Unite, noul Partid Republican trumpizat reprezintă norma, iar rămășitele tradiționale au devenit o dizidență, la fel și în Franța, dar, la un moment dat, în toată Europa occidentală forțele radicale vor reprezenta mainstreamul.
Pârghiile lui Macron
Este foarte probabil ca alegerile legislative anticipate, din 30 iunie (primul tur) și 7 iulie (cel de-al doilea tur), să conducă spre o coabitare. Aceasta va fi dificilă, deși Franța are experiența coabitărilor. Dar acestea au avut loc fie în vremea lui Mitterrand (1986-1988), fie în vremea lui Chirac (1997-2002), în interiorul sistemului politic tradițional. În plus, aceste alegeri, cât și cele europene din 9 iunie reflectă o puternică tendință de contestare a locatarului de la Élysée, care personifică în ochii celor mai mulți francezi politica tradițională, elitele îndepărtate de popor și lipsa unor decizii ferme, incapacitatea statului francez de a se impune atât în interior, cât și în exterior. Desigur, președintele va avea domeniile sale rezervate – politica externă și apărarea –, însă capacitatea acestuia de a tempera o eventuală guvernare Bardella va depinde foarte mult de scorul pe care îl va obține Reuniunea Națională și de majoritatea pe care va reuși să o constituie.
O majoritate solidă în Adunarea Națională va putea fi greu temperată de președinte. O altă problemă a lui Macron este intrarea pe cale de dispariție a mișcării sale politice. Deja mai mulți apropiați, precum ministrul de Interne, Gerard Darmanin, au anunțat că doresc să participe la un nou proiect politic condus de fostul premier Edouard Philippe. Rămas singur, va putea totuși beneficia de reflexele unei administrații care știe să se raporteze la stat, de o anumită intrare în sistemul de guvernare a Reuniunii Naționale, dar nu va putea dizolva Adunarea Națională mai devreme de un an și, numai în caz de criză majoră, ar putea activa articolul 16 din Constituție care îi dă președintelui dreptul de a exercita singur atât prerogativele executive, cât și pe cele legislative. Numai generalul de Gaulle a făcut uz de asta, la data de 23 aprilie 1961, ca urmare a tentativei de puci militar în Algeria (pe atunci, parte a teritoriului metropolitan francez).
În cazul în care Reuniunea Națională va avea un scor ceva mai modest, iar majoritatea de care va dispune va fi relativă, președintele îi va încredința formarea guvernului tot tânărului domn Bardella, dar vreme de un an Franța va intra într-o perioadă de instabilitate politică, ce va marca profund întreaga Uniune Europeană.
Cu o Germanie slăbită din punct de vedere politic în urma prăbușirii socialiștilor și verzilor, cu o Italie stabilă, dar cu partide radicale devenite frecventabile – în primul rând partidul dnei Meloni, Fratelli d’Italia, ca urmare a poziționării în sensul ajutorării Ucrainei –, cu o Franța intrată în convulsii politice, Uniunea Europeană se va schimba și ea. Este de așteptat pe termen scurt o reducere a ajutorului pentru Ucraina, o temperare a politicilor verzi și mai mult protecționism. Controlul frontierelor va deveni o chestiune fundamentală.
