Europa și geopolitica pandemiei

2020 va rămâne în istoria Uniunii Europene drept anul pandemiei de SARS-COV-2. Începând cu luna martie, când statele membre au realizat că vor fi puternic afectate, toată agenda europeană a fost subordonată gestionării efectelor acestui flagel, de la ameliorarea cooperării intraeuropene, direcționarea fondurilor rămase din exercițiul financiar 2014-2020 pentru susținerea cheltuielilor urgente ale statelor în materie de sănătate, la procedurile europene de achiziții de medicamente, materiale sanitare și așteptatele doze de vaccin. UE, prin agenția de resort, a jucat un rol esențial în demersurile pentru evaluarea și avizarea în regim accelerat a medicamentelor și vaccinurilor. Acțiunea externă a fost, de asemenea, «acaparată» de pandemie, Bruxelles-ul asumându-și rolul de motor al cooperării internaționale pentru susținerea cercetării și accesul universal la vaccin. Prin asistența sanitară și financiară acordată țărilor din emisfera sudică, Uniunea Europeană a căpătat vizibilitate precum un centru mondial de putere cu vocația de a încarna a treia cale, între SUA și China.

Dar pandemia a însemnat și o conștientizare a slăbiciunilor structurale ale UE, în primul rând dependența de China atât în privința substanțelor medicale, cât și a lanțurilor de aprovizionare pentru industrii întregi, ceea ce a dus la paralizarea unor platforme europene de producție imediat ce autoritățile chineze au impus măsuri de izolare și încetare a activităților economice. Această conștientizare a coincis cu procesul deja în desfășurare la nivel comunitar de definire a unei noi strategii industriale care să aibă drept rezultat reușita intrării în cea de-a patra revoluție industrială. Necesitatea măsurilor de corectare a dependenței de China, dar și de marile companii americane din domeniul transmiterii și înmagazinării datelor a creionat o direcție geopolitică pentru strategia industrială europeană și pentru politicile sale conexe, precum Pactul Verde. Există o ambiție de autonomie strategică europeană în domeniul tehnologiilor și producției industriale, creării unor mari companii europene în domeniile viitorului care să pună Europa pe picior de egalitate cu SUA și China.

Susținerea financiară a tuturor acestor priorități rămâne o adevărată provocare pentru Uniune, în ciuda adoptării, alături de Cadrul Financiar Multianual, a unui mecanism adițional care să susțină reconstrucția și reziliența economică ale statelor membre. Cele 1.800 de miliarde de euro pot deveni un instrument multiplicator numai dacă se vor crea sinergii cu resursele bugetare ale statelor membre și vor fi generate cooperări între statele membre. Însă resursele comunitare sunt insuficiente în comparație cu nevoile statelor membre și ambițiile afișate. Negocierile pentru fondurile europene au scos în evidență grupurile de state care își dispută influența în uniune, cuplul franco-german, marele donator, alături de grupul statelor nordice coagulat în jurul Olandei și care are drept obiectiv ocuparea locului lăsat liber de Marea Britanie, dar și grupul statelor de la Visegrád. Italia, marele beneficiar al alocărilor financiare europene, își vede spulberate, cel puțin pentru moment, aspirațiile de a fi considerată una dintre cele trei mari puteri ale UE.

Anul european 2020 a mai arătat că bătrânul continent, în ciuda deplasării centrului de greutate economic și strategic în regiunea Asia-Pacific, rămâne unul dintre cele mai importante terenuri pe care se dă competiția mondială, iar ezitările statelor membre de la începutul manifestării epidemiei sunt imediat exploatate de marii competitori externi, China și Rusia. Dar acest an ne-a mai arătat că alături de Rusia și de China, un alt competitor emergent se profilează la orizont – Turcia. Implicarea sa pe multiple teatre, de la Libia, Mediterana Orientală, Marea Neagră și Caucaz, antagonismul său cu Franța, proximitatea sa cu Frăția Musulmană, ambițiile sale de a dispune de o bază industrială autonomă în materie de apărare și proiectele sale de hub regional atât în domeniul transporturilor, cât și energetic ne arată aspirațiile unei puteri mijlocii de a accede la un statut superior regiunii din care face parte.

Anul care stă să se încheie a coincis și cu oficializarea Brexit-ului la 31 ianuarie, urmată de cele 11 luni reprezentând perioada de tranziție, de divorț definitiv și de negociere pentru un nou acord care va fi la baza viitoarelor relații dintre Bruxelles și Londra. Convulsiile dintre cele două părți anunță că pentru stabilizarea relațiilor dintre cele două părți este nevoie de mai mult timp. Trebuie amintit că în acest an am putut observa și o atenție a SUA pentru coagularea unui substitut al Londrei prin reevaluarea importanței statelor din Europa Centrală și de Est. Interesul și proiectele Washingtonului pentru a crea un spațiu coerent între mările Baltică, Neagră și Adriatica s-au reflectat pe parcursul anului în dinamismul Inițiativei celor Trei Mări. De urmărit în ce măsură vor putea fi create sinergii între ambițiile statelor din așa-numitul nucleu dur al Uniunii Europene și proiectele SUA. Acest lucru rămâne o adevărată provocare, în condițiile în care semnalele nu sunt tocmai optimiste: în decembrie, au fost reluate în zona economică exclusivă germană din Marea Baltică lucrările de finalizare a gazoductului Nord Stream II. //