De același autor
De câțiva ani, un curent de gândire reprezentat de intelectuali de frunte exprimă frica societății franceze de a fi copleşită de Islam.
Relațiile Franței cu Islamul sunt în criză și nu doar după atentatele teroriste din noaptea de 13 noiembrie. Această criză nu a fost întâlnită nici în timpul războiului din Algeria, război care a lăsat urme până astăzi (Algeria devine în 1848 parte a teritoriului național francez și este organizată în departamente). De câțiva ani, un curent de gândire reprezentat de intelectuali de frunte exprimă frica societății franceze de a fi copleşită de Islam. Filosoful Régis Debray a publicat în 2007 textul unei conferințe cu titlu revelator, Un mit contemporan: dialogul civilizațiilor, iar trei ani mai târziu, prestigioasa editură Gallimard publica o adevărată carte-manifest intitulată Elogiul frontierelor. Frontierele sunt o urgență, scria Debray, iar imigrația masivă creează un spațiu fără limite ce provoacă zone ale iritabilității. În 2013, în cartea sa Identitate nefericită, Alain Finkielkraut deplânge o Franță care își pierde rădăcinile în fața unei masive imigrații prost integrate. La începutul acestui an, scriitorul Michel Houellebecq a publicat romanul Supunere, o ficțiune care descrie o Franță care în anul 2022 va alege un președinte musulman susținut de un partid musulman, Fraternitatea Musulmană. Evenimentul va produce schimbări culturale profunde: Sorbona, al cărei sediu se dezvoltă în jurul capelei în care se odihnește cardinalul Richelieu, fostul ei rector, devine universitate islamică.
Este o adevărată revoluție coperniciană care se petrece în mentalitatea franceză vis-à-vis de Islam și lumea musulmană. Întotdeauna Franța a căutat să stabiliească bune relații cu lumea musulmană. Este țara cu cea mai mare experiență în această lume: primele relații oficiale, de alianță, sunt stabilite, de la 1536, cu Imperiul Otoman. De atunci și până azi, Franța a dus o politică prosunită. Este și motivul pentru care relațiile cu Persia sunt stabilite mai târziu, abia la începutul secolului al XVII-lea. Legea laicității, adoptată în 1905, a fost expresia integrării tuturor religiilor în sânul Republicii franceze. Dezvoltarea relațiilor cu lumea musulmană a mers mână în mână cu dorința de a o înțelege: prima școală de limbi orientale din Levant este fondată de Colbert încă de la 1699, iar în perioada contemporană, expresia acestei politici este înființarea, în 1985, a celebrului Institut al Lumii Arabe din Paris. În perioada postcolonială, Republica franceză a promovat dialogul intercultural: UNESCO, Organizația Internațională a Francofoniei, Uniunea Euro-Mediteraneană sunt și instrumente ale acestei politici de dialog cultural inițiate de Franța. În anii ’90, moscheile sunt ridicate pe teritoriul francez aproape fără emoții. În 2003, Parisul s-a delimitat clar de politica neoconservatoare a Administrației Bush jr. și s-a opus invaziei Irakului și înlăturării prin forță a lui Saddam Hussein, apoi a comunitarizării țării prin așa-numita Constituție Bremer (adoptată în 2005 și care a însemnat sfârșitul Irakului). Ulterior, a dezvoltat relații privilegiate cu Emiratele Arabe Unite (în 2006 este înființată Universitatea Sorbona de la Abu-Dhabi, iar în primăvara anului 2009 este inaugurată baza aeronavală franceză de la Abu-Dhabi) și cu Statul Qatar (care în 2012 devine stat asociat Organizației Internaționale a Francofoniei). După căderea dictatorului tunisian Ben Ali, Republica franceză a devenit unul dintre cei mai puternici susținători ai Primăverilor arabe. Și, cu toate acestea, s-a întâmplat ceva în Hexagon, deși demografia francezilor de souche este foarte bună (este falsă ideea potrivit căreia creșterea populației franceze se datorează în primul rând cetățenilor de confesiune musulmană): celebra afirmație a premierului socialist Michel Rocard („Nu putem primi toată mizeria din această lume“) este tot mai des citată. Discursul politic începe să fie tot mai dominat de tema comunitarizării celor de cultură și religie musulmană. Acest subiect va domina și campania prezidențială din 2017 și va avea cu siguranță consecințe asupra politicii europene franceze în materie de imigrație. Cu toate acestea, doar un control mai aspru al fluxurilor migratorii, doar înăsprirea politicilor securitare și de combatere a terorismului și radicalismului islamic nu sunt suficiente. Franța numără deja 5,5 milioane de musulmani, într-o Uniune Europeană care numără 16 milioane de adepți ai lui Mahomed. Ceea ce se întâmplă în Franța arată limitele toleranței demografice față de o cultură diferită, care se definește în primul rând religios. Schimbarea atitudinii francezilor față de Islam are loc în paralel cu criza forțelor politice. Un sondaj IFOP de dinainte de atentate dădea un rezultat îngrijorător: 40% dintre francezi ar fi pentru un instituirea unui regim autoritar.
