De același autor
Dacă noua ordine mondială apărută după Războiul Rece are la bază conflictele civilizaționale, cele izvorâte din clivajele culturale și religioase? În orice caz, întrebarea este inevitabilă dacă privim la cele întâmplate recent în Franța sau în legătură cu Franța: decapitarea unui profesor de istorie de către un islamist cecen (16 octombrie), atentatul cu armă albă de la Bazilica Nôtre-Dame de l’Assomption de la Nisa (29 octombrie). În ambele cazuri, autorii atentatelor și-au însoțit faptele de strigătul „Alah Akbar”. Apoi apelurile din lumea musulmană, inclusiv moderatul Maroc, pentru boicotarea produselor franceze în urma discursului pronunțat pe 21 octombrie de președintele Emmanuel Macron la Sorbona, prin care acesta apăra libertatea de expresie, inclusiv aceea de a difuza în spațiul public caricaturi despre „cele sfinte”. De asemenea, afirmațiile antifranceze ale președintelui turc Recep Erdogan exploatează și această latură de conflict civilizațional la care sunt sensibile opiniile publice din lumea musulmană. Subiectul acestui tip de conflict a fost criticat cu bună-știință în societățile occidentale care sperau și încă speră că islamul poate deveni autohton. În Franța, bunăoară, există suficient de mulți politicieni și lideri de opinie care trăiesc cu această iluzie și care nu au ezitat să critice țările est-europene pentru rezervele exprimate față de „societatea multiculturală”. De ce spun iluzie? Pentru că diaspora și comunitățile cu origini pe meleaguri extraeuropene sunt, de fapt, comunități transnaționale pe fondul revoluției mijloacelor de comunicare în masă și al transporturilor. Iar acest lucru se întâmplă în cadrul unei societăți, cea franceză, care are un soft power dintre cele mai mari din lume – o cultură majoră cu o forță de integrare. Și totuși, dacă privim actele de ostilitate la adresa Franței comise de cetățeni francezi aparținând unor comunități cu origini în Magreb și nu numai, vedem că nu există integrare în corpul național. De ce? În primul rând, dreptul musulman nu permite separarea statului de religie. Acesta este un fapt pe care nu îl putem totuși ignora, indiferent de cât de multă corectitudine politică trebuie să dăm dovadă. Pe 20 septembrie a avut loc la Strasbourg un eveniment care nu a mai ajuns în presa internațională, fiind considerat minor, dar care ne arată un act de ostilitate la adresa fundamentelor culturale ale statului și societății franceze: o studentă a fost agresată de doi indivizi necunoscuți pentru că purta minijupă.
Alături de această situație dificilă pentru proiectul național francez, avem situația securitară. Ultimele atentate au arătat clar autorităților franceze că distrugerea bazelor teritoriale ale Statului Islamic în Orientul Mijlociu și ale AQMI, ramura magrebiană a mișcării Al-Qaida, în Sahel, nu rezolvă problema terorismului. Ba dimpotrivă, asistăm la o înrăutățire ca urmare a unui fenomen pe care l-am putea compara cu Big Bang-ul primordial – o proliferare a grupărilor islamiste, dar și a unor indivizi solitari. Aceștia din urmă sunt practic imposibil de identificat și de combătut, nefiind conectați la vreo organizație, ci numai la mesajele grupărilor islamiste difuzate pe internet. Comanditarul atentatelor este deci virtual, este înregistrarea video care incită la ură, dar și la acțiune. Nu mai este nevoie nici de arme. Cuțitul de bucătărie este suficient. Mesajele incitatoare la ură difuzate din Irak, Siria, Algeria și Pakistan pătrund astfel nestingherite în mințile unor tineri aflați pe teritoriul Franței. Ținta lor sunt fundamentele Republicii Franceze și ale Europei: cele mai recente atentate au vizat presa (jurnaliștii de la Charlie Hebdo), biserica (recentele atentate de la Nisa), școala (decapitarea profesorului de istorie), forțele de ordine (atacul împotriva polițiștilor de la Luvru) și legea din 1905, legea laicității, pe care aceștia o văd drept o lege antimusulmană.
Cooperarea cu statele musulmane are limitele ei, iar boicotarea produselor franceze ne arată că decidenții din țările arabo-musulmane trebuie să țină cont de „strada araba”. Interesele comerciale, cele ce țin de influența politică, economică și culturală a Franței în anumite regiuni din lumea musulmană, constituie un factor care va împiedica inclusiv o dezbatere sinceră în Franța cu privire la gravitatea fenomenului și, cu atât mai mult, o serie de măsuri care să iasă din sfera corectitudinii politice. Fără a avea pretenția de a lansa un scenariu de tip prospectiv, Franța se va îndrepta la un moment dat spre un scenariu de tip israelian, de vigilență permanentă în fața terorismului, față de vecinul de pe stradă sau din cartierul alăturat.
Radicalizarea unui număr tot mai mare de tineri musulmani francezi, amenințarea teroristă, șantajul reprezentat de boicotarea produselor franceze nu sunt numai problema Franței, ci a întregii Uniuni Europene. Numai într-un cadru comunitar, de solidaritate deplină a celor 27 de state membre, se poate formula un set de măsuri pentru combaterea fenomenului plecând de la problema zero: demografia europenilor și controlul imigrației. //
