De același autor
“O rachetă-două în plus nu îi vor servi la nimic Iranului. Unde să o trimită ? Nu s-ar ridica nici 200 de metri în atmosferă că Teheranul ar fi ras de pe fața pamantului”. Aceste cuvinte fac parte dintr-un interviu acordat în ianuarie 2007 cotidianului New York Times de președintele Franței de la acea vreme Jacques Chirac. Cred că este bine să ne amintim aceste rânduri astăzi când se pledează pentru renunțarea la poziția de echilibru a Uniunii Europene. Iranul nu reprezintă o amenințare convențională în sensul clasic al termenului.
Eliminarea fizică a generalului Qassem Soleimani are legătură cu singurul element disuasiv al Iranului și anume prezența milițiilor pro-iraniene în Arcul Șiit, din Liban și până în Yemen, trecând prin Siria și Irak. Generalul comanda forțele Al-Quds ale Gardienilor Revoluției care erau însărcinate cu susținerea milițiilor pro-iraniene. Atacul asupra platformelor petroliere saudite de la finele anului trecut, lansat de rebelii yemeniți susținuți de Iran, a fost efectuat cu drone ce asamblau componente iraniene. Tot militiile pro-iraniene reprezintă principala amenințare la adresa frontierelor israeliene, fie că vorbim despre vecinătatea libaneză, fie de cea siriană. Din aceste motive, pe care le enumăr sumar, decizia S.U.A. reprezintă numai lovirea principalului instrument folosit de Iran în conflictul geopolitic cu aliații americanilor din regiune.
În al doilea rând, incendierea ambasadei S.U.A. de la Bagdad de către militanți șiiți, probabil în legături cu medii din Iran, cerea un răspuns pe măsură chiar dacă acest act este și expresia acutizării tensiunilor între majoritatea șiită și minoritatea arabă sunită. La finele lui noiembrie, consulatul iranian din orașul sfânt șiit Najaf a fost incendiat de militanți suniti care denuntau puterea șiită de la Bagdad și patronajul său de la Teheran. Atacul ambasadei S.U.A. de la Bagdad face trimitere la criza ostatecilor de la ambasada S.U.A. din Teheran din 1979-1981, un subiect ce trezeşte amintiri prea dureroase la Washington pentru a nu exista un răspuns.
În al treilea rând, este deja o tradiţie a liderilor de la Casa Albă, ca în context electoral dificil să folosească intervenţiile militare pentru a-şi consolida candidatura pentru un nou mandat. Cu atât mai mult cu cât preşedintele Trump doreşte să se demarce de predecesorul său Barack Obama pe care l-a şi acuzat de plata către Teheran a sumei de 400 de milioane de dolari pentru un schimb de prizonieri realizat în 16 ianuarie 2016, nemaivorbind de potopul de critici privind semnarea acordului nuclear cu Iranul. Prin acțiunile sale, Donald Trump arată bazinului său electoral imaginea unui preşedinte forte, diferit de predecesorul său democrat care dădea, chipurile, dovadă de slabiciune. Nu trebuie uitat nici mesajul trimis de liderul de la Casa Albă în direcţia mediilor evangheliste, pro-israeliene şi puternic anti-iraniene.
Trebuie totuşi să amintim şi posibilele consecinţe. Şi acest lucru cu atât mai mult cu cât Statele Unite însele, conduse de o administraţie republicană, au comis o eroare strategică în Irak prin intervenţia militară din 2003 şi ulterior prin constituţia inspirată de Paul Bremer din 2005 care a comunitarizat ţara. Acest lucru a determinat apoi multiple clivaje confesionale sectare dar a oferit Iranului un nesperat teren de acţiune şi de influenţă (60 % din populaţia irakiană fiind de confesiune şiită).
Orientul Mijlociu intră într-o perioadă în care nicio mare putere şi nici comunitatea internaţională nu mai sunt dispuse şi nici nu au capacitatea de a-şi asuma o eventuală intervenţie post-conflict. Deja, eliminarea generalului Soleimani a oferit un balon de oxigen regimului ayatolahilor care suferea de pe urma puternicei mişcări de contestare internă. Acum iranienii au strans rândurile, preşedintele Rohani îşi poate trece uşor aşa-numitul “buget de rezistenţă” iar elementele moderate din dispozitivul de putere de la Teheran sunt marginalizate durabil. În plus, acţiunea americană creeaza şi o nouă falie în rândul ţărilor occidentale, cele europene apropiindu-se iar de Moscova pentru a căuta evitarea unei escalade periculoase.
Da, asistăm deja la un război prin intermediari între forţele americane şi cele iraniene, Irakul şi estul Siriei fiind terenurile de confruntare, care alungă, pe termen scurt şi mediu, orice posibilitate de reconstrucţie şi reaşezare dar prezintă şi riscul unui exit al puterilor occidentale din regiune.
