De același autor
O adevărată furtună mediatică au stârnit declarațiile președintelui francez Emmanuel Macron date presei în avion, pe drumul de întoarcere de la Beijing. Publicate sub formă de interviu în cotidianul cu tentă economică Les Echos și a unei sinteze în publicația americană Politico, cuvintele lui Macron au avut tocmai scopul de a produce acest efect mediatic, după cum însăși vizita sa de la Beijing a avut drept principal obiectiv de a individualiza Franța pe relația cu China și în Indo-Pacific. Un alt obiectiv, neafirmat ca urmare a contextului de război din Ucraina, a reieșit însă ulterior „pe sursele” agenției americane Bloomberg: președintele francez ar fi discutat la Beijing și despre o inițiativă comună franco-chineză de mediere în Ucraina. Și acest lucru reprezintă în primul rând tot un demers de a introduce o nuanță între puterile occidentale care sprijină Ucraina, o nuanță care să fie percepută ca atare la Moscova.
Sigur că aceste obiective au provocat consternare mai ales în țările de pe flancul estic al NATO, deși, pentru cine cunoaște politica externă franceză, președintele Macron nu a ieșit din tiparele predecesorilor săi. E drept, contextul reprezentat de războiul din Ucraina este diferit și emoțiile sunt mult mai mari, dar dacă facem un exercițiu de imaginație și ne plasăm din perspectiva franceză, tocmai acest moment trebuia exploatat. Totodată, în rândul multor comentatori se face eroarea, atunci când se analizează poziția Franței, să nu se considere faptul că avem totuși de-a face cu o putere care nu are numai un orizont exclusiv european, o putere care are un orizont strategic global, o putere care este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, dotată de armament nuclear și având capacități expediționare unice în Europa. De asemenea, Franța are și propriul narativ geopolitic, iar acest lucru înseamnă o autonomie de gândire care îi permite formularea unor interese proprii. Mai este o țară, cum bine a sesizat Zbigniew Brzezinski, care, spre deosebire de Marea Britanie, care este un actor geostrategic aflat la pensie, este într-o permanentă căutare de elemente care să îi permită rămânerea în clasamentul marilor puteri. Odată constatate toate acestea, chiar fără declarațiile lui Emmanuel Macron, știam că Franța nu va renunța la ideea construcției unui pol geostrategic european, autonom în raport cu Statele Unite ale Americii, că în Indo-Pacific are intenția consolidării prezenței sale astfel încât să poată genera o a treia cale, între SUA și China, că este pentru găsirea unei soluții europene la conflictul din Ucraina. Enumerând toate acestea, evoc o limită a proiectului european actual pe care am impresia că ne ferim la București să o aducem în discuție: imposibilitatea de a avea o politică externă proprie la nivel de 27 de membri, de a avea un orizont strategic comun, în pofida frontului unit în ajutorarea Ucrainei. Mergând mai departe, odată ce războiul va lua sfârșit, nu putem exclude apariția altor puncte de vedere care să complice și mai mult peisajul strategic european.
Includerea doamnei von der Leyen, președinta Comisiei Europene, în prima parte a vizitei lui Macron la Beijing, reprezintă de asemenea un semnal, în pofida declarațiilor tranșante ale acesteia. Există o viziune geopolitică diferită între statele din vestul Uniunii Europene și cele din Est cu privire la China, la necesitatea de a păstra cooperarea, în ciuda măsurilor de reechilibrare. Asocierea Ursulei von der Leyen este, pe de altă parte, și o modalitate de a da o dimensiune europeană inițiativei franceze față de China și de a aminti că Germania, al cărei cancelar Olaf Scholz s-a aflat și el la Beijing, nu este o putere politică și militară mondială, spre deosebire de Franța.
Dar să trecem acum la declarațiile propriu-zise! Macron a declarat că nu dorește să intre „într-o logică de blocuri [geopolitice]”. „Europa trebuie să își asume să aibă convergențe cu Statele Unite”, dar „fie că vorbim de Ucraina, fie de raporturile cu China sau de sancțiuni, este nevoie să avem o strategie europeană”. Aceste declarații se înscriu în conceptul lansat de Macron la ultima conferință anuală a ambasadorilor, la sfârșitul verii trecute, potrivit căruia Franța trebuie să se afirme ca o „putere de echilibru”. Pentru o țară cu o asemenea viziune, Uniunea Europeană nu poate fi imaginată și acceptată decât ca pol de putere independent. Președintele francez dorește să vadă în noile legături energetice cu Statele Unite nu o nouă dependență, ci o diversificare: „Cu siguranță ne-am crescut dependența de Statele Unite în domeniul energetic, dar într-o logică a diversificării, pentru că eram prea dependenți de gazul rusesc”. Se remarcă aici dorința ca tranziția energetică europeană să ducă la independența UE în materie energetică, și, prin urmare, să constituie un prim pas spre autonomia strategică sau suveranitatea europeană. Potrivit lui Macron, relevanța Uniunii Europene pe scena istoriei nu poate exista atât timp cât nu devine un pol mondial de putere. „Nu vrem să depindem de alții în probleme critice”. „În ziua în care nu mai ai opțiuni în privința aprovizionării cu energie, nu ai capacități să te aperi, nu mai poți interveni asupra rețelelor sociale, asupra inteligenței artificiale pentru că nu avem infrastructura necesară, ieși din Istorie.”
Emmanuel Macron realizează că războiul din Ucraina a pus între paranteze construirea autonomiei strategice europene plecând de la realizarea unei apărări comune și a unei sinergii în materie de politică externă între statele membre. Însă interese specifice comune susținute de măsuri protecționiste pot fi obținute și pe terenul politicilor energetice și al strategiilor industriale europene. Iată de ce președintele francez consideră că „autonomia strategică trebuie să devină marele obiectiv al Europei”. UE nu trebuie să se abată de la linia sa de conduită, în pofida crizelor geopolitice ale momentului, fie că vorbim de Taiwan sau de Ucraina. „Capcana pentru Europa ar fi ca, atunci când va ajunge la o clarificare a poziției sale strategice, când va fi mai autonomă strategic decât înainte de COVID, să fie prinsă într-un proces de dereglementare a sistemului internațional și în crize care nu sunt ale noastre. (...) Paradoxul este ca în momentul în care am pus la punct elementele unei adevărate autonomii strategice europene, am început să urmăm politica americană, printr-un fel de reflex de panică”.
Contestarea identității perfecte de interese între europeni și americani și a disponibilității de a seconda Statele Unite în Indo-Pacific a reprezentat o manieră pentru președintele francez de a plasa responsabilitatea tensiunilor cu China și în direcția Statelor Unite ale Americii. Întrebat despre Taiwan, Emmanuel Macron a spus că Europa nu ar trebui să participe la încordarea relațiilor dintre Statele Unite și China. „Dacă se va accelera competiția duopolului SUA-China, nu vom avea timpul și nici mijloacele pentru a ne finanța autonomia strategică și vom deveni vasali, deși putem deveni al treilea pol și mai avem câțiva ani la dispoziție să-l construim”.
În sfârșit, președintele francez caută prin mesajele transmise să își repoziționeze țara și pe fondul neutralității binevoitoare a țărilor din așa-numitul Sud Global față de Rusia și, mai ales, a tendințelor de manifestare a emancipării statelor din emisfera sudică față de puterile occidentale (și în primul rând de Franța, dacă ne gândim la statele din Sahel). //
O comparație cu vizita lui Olaf Scholz la Beijing, 4 noiembrie 2022
Deși mai puțin eclatantă, vizita cancelarului Olaf Scholz trădează aceeași intenție de repoziționare în tabăra occidentală. Germania este însă mult mai puțin vocală decât Franța, ceea ce o avantajează. Totuși, anumite semnale nu au lipsit. În primul rând, momentul. Cancelarul german s-a deplasat la Beijing la puțin peste o săptămână după reînvestirea lui Xi Jinping pentru un al treilea mandat de către Congresul Partidului Comunist Chinez. A fost ca un mesaj de felicitare. În al doilea rând, aidoma președintelui francez, delegația germană a fost la fel de numeroasă. Olaf Scholz a luat cu el în avion reprezentanții grupului farmaceutic Merck, pe cei ai gigantului industrial Siemens, ai grupului specializat în chimie BASF, Volkswagen (grup căruia, de altfel, două din cinci autovehicule produse le vin în China). Acest lucru arată clar intenția de a nu rupe cooperarea economică a Germaniei cu China, dar o puternică legătură economică înseamnă întotdeauna și o puternică legătură politică.
