De același autor
Reuniunea la nivel înalt de la Vilnius a Organizației Tratatului Nord-Atlantic a pus în evidență, ca de obicei, și diferențele de viziune ale marilor puteri europene, Franța și Germania, față de Statele Unite ale Americii. Dar nu numai. De la declanșarea războiului în Ucraina, cele două puteri europene nu mai formează un cuplu decât pe hârtie, divergențele în plan strategic fiind tot mai profunde, de la retragerea Berlinului din programele industriale comune (avionul european al viitorului – SCAF, tancul european) și până la inițierea unui sistem european de apărare antirachetă, bazat pe tehnologii israeliană și americană, care a reușit să adune 17 țări, între care Marea Britanie, Țările Baltice, România, dar nu și Polonia. E drept că atât Franța, cât și Germania și-au propus să joace un rol exemplar în susținerea Ucrainei și în asigurarea aliaților de pe flancul estic al NATO, fiind nevoite să își revadă strategiile față de spațiul estic și Rusia, dar mai ales să își redobândească credibilitatea față de partenerii din regiune. Dar și aici se observă o diferență de abordare care înseamnă în realitate o competiție pentru influență.
Parisul, bazându-se pe capacități militare reale, pe statutul de putere nucleară ce dispune de forțe expediționare, caută să se afirme drept „națiune cadru”, capabilă să asume pe de-a-ntregul un rol complementar Statelor Unite ale Americii și uneori chiar echivalent. Anunțul Washingtonului de a pune la dispoziția forțelor ucrainene muniție cu dispersie, pentru a câștiga timp până când liniile de producție occidentale vor fi în măsură să fabrice cantitățile necesare de muniții convenționale, a fost imediat dublat de decizia președintelui Emmanuel Macron de a livra forțelor aeriene ucrainene rachete de croazieră de mare precizie Scalp. Totodată, forțele franceze sunt prezente atât la Marea Baltică, la Marea Neagră și în Mediterana Orientală. E drept, pivoții prezenței franceze sunt România și Grecia. Germania nu dispune încă de aceleași capacități, dar și viziunea sa privind securitatea europeană are ierarhii clare: statele baltice se pot baza pe Germania pentru asigurarea securității lor, a declarat pe 15 martie președintele german Frank-Walter Steinmeyer, aflat în vizită la baza aeriană estoniană Ämari, unde operează aeronave ale forțelor aeriene germane. De asemenea, ministrul german al apărării, Boris Pistorius, a promis săptămâna trecută Lituaniei că numărul militarilor germani va crește de la 800 în prezent la 4.000. Pe de altă parte, solicitării premierului Marcel Ciolacu, aflat în vizită la Berlin pe 4 iulie, de a trimite trupe și în România, guvernul german i-a răspuns printr-un purtător de cuvânt al ministerului apărării – metodă neelegantă, dar care a avut darul să accentueze mesajul – că aceasta nu reprezintă o chestiune de interes. Pragmatic, Berlinul consideră că investițiile masive care îi vor permite creșterea capacităților militare convenționale către finele deceniului îi vor asigura automat leadershipul strategic în Ostmitteleuropa. Această ierarhizare între Marea Baltică și Marea Neagră exista și în planurile aliaților noștri americani: insistența cu care aceștia au sprijinit intrarea Suediei și Finlandei, două țări care întăresc postura NATO în regiunea baltică, dar contribuie (și aici cred că găsim principala explicație pentru poziția Washingtonului) la consolidarea profilului SUA în zona arctică – viitorul teatru al competiției SUA-Rusia.
Există însă și câteva puncte în care pozițiile Franței și ale Germaniei se întâlnesc, e drept ultima mult mai discret. Cel mai important este cel legat de menținerea Organizației Tratatului Nord-Atlantic în cadrul geografic consacrat – cel euro-atlantic și blocarea oricărei inițiative, oricât de mici, care să extindă acest cadru la Indo-Pacific. Dacă Germania are tot interesul să își menajeze relația cu China, cu atât mai mult după pierderea pieței rusești, Franța se teme că deschiderea unui birou de reprezentare al NATO la Tokyo va reprezenta un prim pas pentru Statele Unite pentru a propune și alte inițiative care să lărgească sfera de preocupări a organizației la Indo-Pacific. A fost motivul pentru care președintele Macron a blocat includerea oricărei referiri la o eventuală deschidere a unei reprezentanțe NATO la Tokyo din comunicatul final al summitului de la Vilnius. O asemenea lărgire de orizont ar prezenta riscul, în opinia planificatorilor francezi, ca, în timp, NATO să fie tot mai absorbită de Indo-Pacific și tot mai puțin de Euro-Atlantic și de zonele de proximitate. O delimitare clară a alianței euro-atlantice față de cele indo-pacifice ar evita un dezechilibru flagrant între angajamentele Washingtonului pe cele două teatre și ar reduce din pericolul marginalizării Europei în marele joc strategic mondial.
Cât despre dușul rece administrat Ucrainei cu privire la perspectivele admiterii acesteia în NATO, aici identitatea a fost perfectă între SUA, Franța și Germania.
Să amintim, deși pentru ele nu este subiectul cel mai important, că Franța și Germania, cele două puteri europene, se regăsesc în susținerea Republicii Moldova, cel puțin la nivel politic și al semnalelor transmise în spațiul public, ceea ce a permis menționarea acesteia în comunicatul final al summitului de la Vilnius – un succes pentru mica republică dintre Prut și Nistru, pentru echipa Maiei Sandu și, nu în ultimul rând, pentru România, având în vedere interesele noastre evidente.
În concluzie, summitul de la Vilnius ne-a permis să sesizăm geometriile variabile care modelează spațiul euro-atlantic și pe care trebuie să le urmărim cu atenție și la București. //
