(Dez)orientările dreptei

Ar trebui ca PDL să fie mai încrezător în forțele proprii. E timpul ca acest partid să-și revină, profitând de o conjunctură favorabilă.

În ciuda rezultatelor slabe obținute de PDL la alegerile locale, evenimentele spec­taculoase din ultima perioadă oferă acestui partid, dreptei în general, posibilități ne­s­perate de relansare. Vorbesc despre dublul scandal în care este implicat actualul pre­mier al României: inacceptabila plasare a Institutului Cultural Român în subordinea Senatului, a cărei semnificație este po­li­ti­zarea, deci distrugerea unei prestigioase instituții culturale; acuzația de plagiat adresată domnului Ponta, pe care niciun om de bună-credință n-o poate considera nefondată - este inimaginabil ca cea mai prestigioasă publicație științifică din lume, revista Nature, să formuleze o astfel de acu­zație, dacă ar exista posibilitatea unui dubiu în această privință.

Cum exploatează dreapta românească no­ua con­junctură?

Mihai Răzvan Ungureanu, de la care unii așteaptă că va con­tribui la relansarea drep­tei, a anunțat acum o lună lansarea Inițiativei Civice de Centru Dreapta. Apoi, pe 24 iunie, fostul prim-ministru a fost prezent la lansarea Partidului Noua Republică, eveniment la care nu au lipsit Monica Macovei, Sever Voi­nescu, Cristian Preda, așadar re­for­ma­torii Partidului Democrat Liberal. Ob­ser­vatorii acestui eveniment s-au limitat la reproducerea unor formule mai mult sau mai puțin semnificative, însă, din păcate, au omis să formuleze câteva întrebări, de al căror răspuns depinde, cred, viitorul dreptei românești în următoarea perioadă. Aceste semne de întrebare indică o anumită slăbiciune: neclarități și incon­secvențe de care liderii noii mișcări de dreapta ar trebui să fie conștienți.

Este lansarea Partidului Noua Republică prima etapă a realizării Inițiativei Civice de Centru Dreapta? Prezența lui Mihai Răzvan Ungureanu și discursul domniei sa­le ne obligă să răspundem în mod afir­mativ. Ne putem întreba însă dacă fostul prim-ministru este conștient de caracterul problematic al participării domniei sale la lansarea partidului respectiv? Și asta din­tr-un motiv simplu: Inițiativa Civică de Centru Dreapta trebuia să fie o mișcare nouă, ceea ce nu este cazul Noii Republici, care datează de aproape un an. Evident, domnul Ungureanu are dreptul să con­si­dere că lansarea Noii Republici realizează visul unei „altfel de politici“. Însă atunci se pune, în mod inevitabil, întrebarea: de ce domnul Ungureanu nu a susținut pu­blic și în mod explicit, măcar în ultimele două luni, mișcarea respectivă? Ne putem de asemenea întreba, dat fiind că nu mai aparține de facto Partidului Național Li­beral și că nu este membru al Partidului Democrat Liberal, de ce domnul Un­gu­reanu nu devine membru al Partidului Noua Republică?

Revenind la prima întrebare, există două posibilități. 1) Noua Republică a fost (ca mișcare politică) și este (ca partid) o miș­care serioasă; dar atunci de ce a fost sus­ținută în mod atât de anemic și, în spe­cial, de ce nu a fost numită de fostul pre­mier, când acesta a anunțat înființarea Inițiativei de Centru Dreapta? 2) Noua Republică, o mișcare politică înființată pes­te noapte de un teolog, Mihail Neamțu, odată transformată în partid, nu numără printre membrii săi niciun om de acțiune cunoscut. Ea nu pare a fi așadar una cre­dibilă, iar în acest caz faptul de a o susține este problematic. Ne putem întreba de ce un om cu notorietatea, cu pârghiile lui Mi­hai Răzvan Ungureanu nu are nimic de oferit decât susținerea unui partid obscur, cu totul lipsit de forță, de impact? Po­li­ticienii ar trebui să înțeleagă că in­con­secvența, mutismul, lipsa de idei sunt lu­cruri pe care oamenii, preocupați de pro­priile lor treburi, nu le observă totdeauna ca atare, dar asta nu înseamnă că ei nu le simt; și, în momentul în care vor vota, își vor aminti că nu sunt în posesia unor amintiri pozitive care i-ar îndemna să le acorde votul. Cel mai mare păcat al unui om de acțiune este acela de a nu risca. Așa cum am mai spus, modelul Traian Băsescu rămâne valabil. Cele două mari erori – ati­tudinea antimonarhică și luarea de poziție pentru RMGC – nu-i anulează meritele. Una dintre lecțiile sale este că, în unele momente, politicienii nu au dreptul la ezi­tare, la bâlbâieli.

Atitudinea reformiștilor din PDL este de asemenea derutantă. Acum, când o parte dintre cei care au tras partidul în jos se arată dispuși să cedeze puterea, ar fi de așteptat ca cei care au intenția să aducă un suflu nou dreptei să se manifeste. Nu neapărat înlăturându-i pe „greii“ par­ti­dului, care păstrează controlul ope­ra­ți­unilor, ci printr-o poziționare adecvată, adică prin ocuparea spațiului public. Într-o situație de criză, un lider politic trebuie să fie conștient că miza fundamentală este recuperarea electoratului; acest lucru pre­supune vizibilitate, fermitate și idei clare. Deci, nu în primul rând prezență „brută“ la televizor, ci susținerea, în spațiul pu­blic, a unui anumit tip de discurs, care să cuprindă asumarea erorilor trecute și ex­primarea măsurilor de redresare. Din pă­cate, nu văd încă așa ceva. Opțiunea unor membri ai Partidului Democrat Liberal de a susține o formație politică obscură este cel puțin ciudată. Avem de a face cu o regretabilă inconsecvență. Faci parte din­tr-un partid de care îți este rușine și susții o altă mișcare politică, fără să explici celor care te-au votat de ce faci acest lucru. Din două, una. Ori PDL, ca partid de dreapta, este reformabil, ori nu este. Dacă este re­formabil, datoria reformiștilor, față de ei înșiși și față de cei care i-au votat, este să treacă la acțiune, din și în interiorul par­tidului, nu aiurea. Dacă nu este, atunci să ia­să din partid – explicând de ce o fac.

Odată cu declarația de ne­cons­ti­tuționalitate a votului uni­no­minal pur (într-un singur tur), Curtea Constituțională a dat o lovitură USL, lovitură ce ar tre­bui să dea curaj Partidului Democrat Li­be­ral. Dacă se revine, sub o formă sau al­ta, la o combinație între votul nominal și vo­tul proporțional, fiecare vot va conta. Aici un minim de luciditate se impune. Nu avem dreptul să imaginăm că Noua Re­publică ar putea să obțină 5% din vo­turi, intrând astfel în parlament. Să ad­mitem totuși că ar putea să obțină 2-3% din vo­turi, procente care, în cazul unei coaliții de dreapta, s-ar adăuga acelei ali­anțe al că­rei lider ar fi tot PDL. Rămâne însă de vă­zut dacă discursul inconsistent și ne­con­vingător al lui Mihail Nemțu – nu poți, în România de azi, să te autointitulezi „con­servator“, păstrător al tradiției, și să nu respecți monarhia – nu-i va îndepărta de respectiva alianță pe acei oameni cu sen­si­bilitate de dreapta care, în urma unei cam­panii energice și abile a fostului partid de guvernământ, i-ar fi putut ierta aces­tuia pă­catele, realizând că nu există două al­ter­native la mareea roșie ce ar putea înghiți țara. Mai simplu: printr-o (pre)alianță cu un partid obscur, în care nu crede (aproape) nimeni, un par­tid se­ri­os lasă impresia unei im­par­do­na­bile slă­bi­ciuni.

Ar trebui ca PDL să fie mai încrezător în for­țele proprii. E timpul ca acest partid să-și revină, profitând de o conjunctură favorabilă. //