De același autor
Ostilitatea reciprocă a celor doi concurenți prezidențiali a eșuat să insufle viață într-una dintre cele mai terne campanii electorale. Jurnaliștii de abia așteptau să se termine. Ambii candidați s-au comportat ca niște scorpioni într-o sticlă, gata să se rănească, dar temători să atace. Niciunuia nu i-ar fi căzut bine dacă i s-ar fi spus că, în ciuda imaginii lor din campanie, asemănările dintre ei sunt aproape la fel de puternice precum diferențele.
Atât Klaus Iohannis, cât și Viorica Dăncilă sunt beneficiarii unui sistem politic blocat la nivel național și ai unor partide istorice disfuncționale. Sistemul electoral, supremația baronilor regionali din PSD și faptul că liberalii joacă după reguli concepute de Ion Iliescu și PSD în anii ‘90 au descurajat oamenii de anvergură să intre în politică. Niciunul dintre ei nu s-a ridicat ca urmare a unor realizări notabile prin care să fi arătat că sunt persoane cu idei, principii și planuri pentru care erau gata să lupte și să se jertfească. În schimb, s-au aflat la locul potrivit la momentul potrivit, atunci când ruleta haotică a politicii dâmbovițene s-a învârtit scoțând numerele lor câștigătoare.
E drept că Iohannis a arătat un grad de dexteritate municipală. Dar cât de greu era pentru un sas să prospere în capitala Siebenburgen-ului, pe fondul incapacității oricăruia dintre partidele naționale de a face ceva pentru cetățenii conștienți de moștenirea germană a orașului? Ca primar, pare să fi fost mai eficient decât ca președinte. El și-a folosit contactele cu Germania și UE spre beneficiul orașului într-o măsură mai mare decât pentru consolidarea democrației românești. Dar, ca președinte, cu câteva excepții, în general a părăsit câmpul de luptă. Prejudiciile cauzate de anii pierduți ai guvernării lui Liviu Dragnea ar fi putut fi diminuate sau evitate cu totul, dacă nu ar fi fost atât de timid în primii ani ai mandatului. Nu există indicii că va fi mai bine intenționat în următorul. Partidul liberal rămâne fundamental neschimbat față de 2014. Acum are propria sa echipă de executori, condusă se pare de Rareș Bogdan, și speră să rămână un patriarh politic pentru mult timp.
Cât despre Viorica Dăncilă, ea a fost și rămâne o figură decorativă în PSD. O activistă loială partidului, ale cărei conexiuni academice și profesionale cu industria petrolieră sunt o rutină, s-a căsătorit cu cineva care a devenit directorul unei companii petroliere, un sector care a fost multă vreme feuda PSD. Era și greu să nu fi fost catapultată în PE în 2007. Acolo ar fi putut rămâne într-o obscuritate decentă. Ca premier, a fost ca o Șeherezadă care s-a luptat cu un sultan brutal, arătând o răbdare neașteptată în temperarea capriciilor și furiei stăpânului ei (Liviu Dragnea). Ea a umplut locul lăsat liber în momentul în care imperiul său s-a prăbușit și el a fost târât în închisoare.
Campania s-a îndreptat spre masele-țintă ale PSD - românii bătrâni, din orașele mici, care se așteaptă la o prezență puternică a statului în viața lor și care ignoră orice dovadă de corupție, atât timp cât puternicii baroni PSD nu îi uită complet. A știut să exploateze în mod inteligent refuzul lui Iohannis de a dezbate cu ea, sugerând că a fost un sas nepoliticos și disprețuitor, care nu și-a însușit minima etichetă românească.
Încercarea de a simula o dezbatere prin utilizarea unei coregrafii simbolice (Biblia, Constituția și Tricolorul) lângă locul gol rezervat lui Iohannis a fost un teatru ieftin, pentru consumul electoratului său natural. Un spectacol demn de aplaudat de către Mircea Diaconu sau chiar de însuși nașul șovinismului, Vadim Tudor, pe vremuri.
Atât Dăncilă, cât și Iohannis sunt personaje defensive și lipsite de imaginație, comparabile cu un administrator tipic de bloc. În mod evident, își doresc să fie la conducere, dar nu se grăbesc să facă nimic valoros cu puterile lor.
Însă acest lucru este valabil pentru mulți dintre liderii de top de prin Europa, dar amploarea problemelor din România sugerează că este cam devreme pentru a fi condusă de „politicieni-hobby”. Ambițiile lor se limitează la sarcini de mentenanță, abținându-se de la orice transformări de profunzime. Sunt produsele unei lumi politice obosite, introspective, care nu a găsit niciodată energia de a repara și moderniza casa politică națională.
Ambii tind ca mai degrabă să reducă decât să ridice așteptările. Niciunul nu va dormi prost pentru faptul că au fost cele mai anemice și mai lipsite de substanță alegeri prezidențiale din ultimii 30 de ani. O campanie axată pe aspecte etice, pe măsurile practice necesare unui viitor mai sigur și unei recuperări reale, mai degrabă decât uneia simulate, ar fi putut scoate în evidență cât de banali și de lipsiți de perspective sunt. Iohannis este cu siguranță peste Dăncilă, ca protector al legii și al garanțiilor democratice esențiale. Dar niciunul dintre ei nu este dispus să-și asume riscuri.
Poate că nu este o mare surpriză faptul că Dăncilă și Iohannis se detestă cordial. Pe fond, oricât de mult ar respinge ei comparația, cei doi sunt asemănători în mult prea multe aspecte și acest lucru nu este nici liniștitor, nici sănătos pentru o democrație atât de fragilă ca România. //
Cartea lui Tom Gallagher, Dictatorul care a refuzat să moară: Salazar din Portugalia, va fi publicată în 2020 de Editura Christopher Hurst.
