De același autor
O criză ce se presupune a se limita la graniţele Eurozonei se află în chiar inima sistemului financiar european.
Joia trecută, liderii UE au mai câştigat puţin timp. În spatele limbajului alunecos, a stat un acord dominat de platitudini şi lipsit de concreteţe. Băncile au fost convinse să accepte pierderi de 50% din împrumutul acordat Greciei, care vor stabiliza nivelul datoriei acesteia la 120% din PIB, până în 2020. Însă un angajament similar a existat şi în iulie, atunci când UE a făcut presiuni pentru „prescrierea“ a 21% din datoria Greciei. Acesta este un acord „unic“, dar finanţarea din spatele Fondului European pentru Stabilitate Financiară (sau fondul de bail-out) a fost majorat de patru ori, ajungând, în prezent, la 1.000 de miliarde de euro. Ceea ce înseamnă circa 2.000 de euro de persoană, într-o Uniune cu o populaţie de 400 de milioane.
Preşedintele UE a minimalizat riscul enorm pe care-l implică aceste măsuri, insistând asupra faptului că „băncile fac asta de secole; este bussiness-ul lor principal, ţinând cont de anumite limite“. Dar, din punct de vedere istoric, băncile şi-au luat astfel de riscuri pentru că au fost recapitalizate de către băncile şi guvernele centrale. Or, Banca Centrală Europeană nu doreşte să fie un fel de soluţie de avarie. Nimeni nu cunoaşte secretul relansării economice a Europei (ca să nu mai vorbim de cea a Greciei). Detaliile esenţiale în ceea ce priveşte recentul pachet de măsuri de stabilizare nu se cunosc încă. Mai mult ca niciodată, viitorul UE pare a fi acela al unui „club al datornicilor“ care se bazează pe „zâna cea bună“ – întruchipată de China sau Statele Golfului – pentru a-şi menţine nivelul de trai cu care s-a obişnuit. Cu siguranţă, eurocraţii nu au fost în toate minţile când şi-au imaginat că aşa funcţionează lumea.
„Ai ratat şansa să taci“, i-a spus preşedintele francez Nicolas Sarkozy premierului britanic David Cameron, în timpul unui alt moment tensionat, dintr-o serie nesfârşită de summit-uri menite să salveze elementul central al proiectului european supranaţional, moneda unică. Acasă, Cameron este un euroentuziast declarat, îndepărtându-se tot mai mult de eurorealiştii şi euroscepticii din propriul partid. Însă el trebuie să se asigure că, în calitate de reprezentant al celor 14 state membre UE care nu fac parte din Eurozonă, va avea un cuvânt de spus în luarea deciziilor privind depăşirea crizei; economiile acestora vor fi afectate şi este evident că Franţa va lua toate măsurile pentru a se asigura că nota de plată pentru salvarea Eurozonei va fi împărţită de un număr cât mai mare de ţări din interiorul UE.
În cadrul summit-ului anterior, din 21 iulie, pe marginea crizei UE, s-a luat decizia de a restructura o parte din datoria suverană a Greciei şi de a micşora rata dobânzii pentru împrumutul acesteia din 2010. În esenţă, măsurile echivalau cu un al doilea bail-out pentru această ţară puternic lovită din punct de vedere economic şi cu o scutire de la autoresponsabilitatea fiscală, care se presupunea a fi o altă piatră de temelie a Eurozonei. La momentul respectiv, doamna Merkel a căutat să dea o semnificaţie summit-ului faţă de care se declarase destul de reticentă: „Ceea ce facem acum reprezintă un exemplu de integrare mai profundă – transferarea mai multor competenţe către instituţiile UE. Este o zi istorică“. Din fericire, la încheierea ultimului summit, nu a repetat termenul „istoric“. Acesta este un exerciţiu pentru a câştiga timp, la finalul căruia s-a stabilit un set de principii, printre care: Fondul European pentru Stabilitate Financiară va fi mult lărgit, iar Grecia nu-şi va onora obligaţiile.
O criză ce se presupune a se limita la graniţele Eurozonei se află în chiar inima sistemului financiar european. Băncile franceze au investiţii uriaşe în titlurile greceşti contaminate. Franţa se teme că sistemul său bancar va pierde calificativul „AAA“, aşa cum Italia a făcut obiectul unei retrogradări din partea agenţiilor de rating, din cauza datoriei suverane, nu mai departe de toamna aceasta.
Deliberările privind noua arhitectură pentru managerizarea Eurozonei nu sunt decât o perdea de fum menită să ascundă adevărata luptă care se duce la Consiliul European. Franţa încearcă să se asigure că băncile europene sunt recapitalizate pentru a evita o prăbuşire în chiar epicentrul sistemului financiar european. Ca urmare, s-a declanşat o vânătoare disperată de investitori în Orientul Mijlociu şi China. Dar este normal ca investitorilor să le fie teamă să se arunce cu capul înainte într-un marasm financiar. În cele din urmă, Germania, ţara cu managementul financiar cel mai puţin deficitar dintre principalele membre UE, va fi nevoită să sape adânc în propriile buzunare. Germania insistă să se facă paşi uriaşi către unificarea fiscală, în schimbul colacului de salvare. Franţa, în schimb, vrea ca UE să plătească pentru datoriile băncilor din Grecia şi ţările latine şi pentru investiţiile proaste, fără a-şi pierde suveranitatea fiscală.
Nefericita „chimie“ dintre liderii celor două ţări îşi are originea nu doar în diferenţele de natură culturală, ci şi în divergenţele fundamentale dintre elitele acestora, privind drumul pe care trebuie să-l aleagă Europa. Germania este legată de o uniune fiscală din motive ideologice. În acelaşi timp, mulţi germani bine situaţi sunt îngroziţi de faptul că un pas important în această direcţie atrage după sine încălcarea promisiunii solemne a Tratatului de la Maastricht (din 1992) de a nu permite utilizarea fondurilor Băncii Centrale Europene pentru salvarea ţărilor îndatorate.
Franţa vrea ca noua etapă din istoria Eurozonei să lase loc pentru punerea în practică a politicilor discrete. O elită încrezătoare în propriile forţe şi-a apărat cu succes interesele, chiar şi în faţa deciziilor iresponsabile şi a eşecurilor politice. Istoria justifică siguranţa de sine a Franţei. La Viena, în 1815, Talleyrand a negociat termeni foarte buni pentru Franţa, după violentele campanii napoleoniene. Franţa, salvată de americani în Primul Război Mondial, a fost cea care a stabilit termenii Păcii de la Versailles. În 1945, o Franţă aflată sub ocupaţie a obţinut un loc permanent la Naţiunile Unite şi, evident, s-a asigurat că normele şi practicile instituţionale franceze aveau să stea la baza arhitecturii Uniunii Europene emergente.
Entuziasmul pentru proiectul european scade ori de câte ori acesta pare a nu fi o proiecţie reuşită a intereselor naţionale ale Franţei. Astfel, în 2005, un electorat francez apatic a votat împotriva Constituţiei europene, cu toate că unul dintre liderii politici francezi, Valéry Giscard d’Estaing, fusese cel care s-a folosit de stilul autocrat tipic politicianului francez, pentru a pune o amprentă galică fermă asupra documentului.
Franţa nu-şi poate vindeca băncile suferinde fără a risca o prăbuşire a valorii titlurilor şi o contaminare a suveranităţii franceze. Însă, în prezent, există divergenţe fundamentale între Franţa şi Germania privind forma unei agenţii de salvare care implică mii de miliarde de euro destinate principalelor membre UE, şi nu statelor periferice. S-ar putea ca Germania să nu fie de acord cu un aranjament prin care un stat falimentar, Grecia, primeşte o scutire enormă de la plata datoriei, în vreme ce un altul, Irlanda, nu primeşte nimic. Tratamentul diferit aplicat debitorilor contravine libertăţilor fundamentale ale pieţei interne europene (aşa cum a subliniat economistul de origine irlandeză David McWilliams).
Dar există şi slăbiciuni în poziţia Germaniei. Aceasta predică virtutea austerităţii, însă Eurozona nu are nicio şansă de supravieţuire dacă periferia tulbure nu-şi recapătă competitivitatea. Singura cale de mijloc posibilă pare a fi aceea ca Germania să demareze acordarea de stimulente economice, astfel încât să se creeze o piaţă pentru produsele Greciei, Spaniei şi Irlandei. Dar aceasta se poate realiza numai prin renunţarea parţială la competitivitate şi acceptarea unei rate mai mari a inflaţiei.
Inepţia perpetuă a instituţiilor centrale europene s-a demonstrat prin crearea unei agenţii bancare europene care să garanteze solvenţa bancară. Una dintre băncile declarate sigure în iulie, Dexia din Belgia, tocmai a fost salvată la un preţ echivalent cu 17% din PIB-ul actual al Belgiei.
Este evident că, în ciuda declaraţiilor insipide din partea lui Barroso, Van Rompuy sau Rehn, eurocraţii de top improvizează, în disperare de cauză, pentru a găsi o modalitate de ieşire din criză. Uniunea fiscală este prezentată ca o soluţie tehnică viabilă la eşecul proiectului monedei unice. Dar, de fapt, nu este decât un alt răspuns politic la probleme economice, care au fost tratate superficial, încă din anii ‘90.
Astăzi, falimentul proiectului european în forma sa centralizată şi francofilă ameninţă să cuprindă şi celelalte economii ale lumii. În ciuda progreselor tehnologice din ultimul secol şi a invaziei unor forme mai civilizate de comportament colectiv, elitele europene îşi păstrează capacitatea de a produce dezastre monumentale. Asta nu poate fi pusă pe seama naţionalismului, ci pe seama unei formule neglijent alcătuite, menită să ţină în frâu, pentru totdeauna, acest aşa-zis monstru.
Tom Gallagher este profesor emerit de ştiinţe politice la Universitatea Bradford, Marea Britanie.
Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU
