Portarul si muribunda se retrag

Fabien Barthez: chel, clovn, 33 de ani, portar. Cineva ar trebui sa-l admire. Altcineva. De la Toulouse si Monaco, pana la Manchester si Marseille, Barthez a lasat o urma lunga si cleioasa de mascarici scarbos. Barthez e dizgratios. Bun, dar dizgratios. Barthez a dezvoltat stiinta primitiva a anti-golului prin orice mijloace: cu cotul, ochiul, ceafa, oricum, numai sa nu treaca mingea de linia portii. De la Voinescu si Dasaev la Buffon si Lobont, toti marii portari de vocatie ar trebui sa se simta dezmosteniti. Arta lor a devenit, prin interventiile de balerina in bocanci ale lui Barthez, comert cu halci invelite in ziar, la usa abatorului. Dar Barthez e asa cum e doar pentru ca anatomia si fiziologia corpului uman nu proiecteaza mereu ingeri dinamici. Barthez e portar, in ciuda cultului estetic din care s-a inaltat ideea noastra despre felina recrutata pe linia alba care uneste doua bare. Barthez contrazice. Nimic nu se potrivea mai bine acestui fel de a para din interiorul realitatilor intime ale anatomiei si din afara argumentelor rationale decat Declaratia Finala a lui Fabien Barthez. Iesirea din scena: dezagreabila si neconforma cu acquis-ul uzantelor luminate, splendida si umana pana la ultima silaba. Strigatul necontrolat sintactic si juridic al omului care nu poate defini bunul mers al lucrurilor, dar il recunoaste fara gres.

Putred, fara explicatii

Joia trecuta, dupa un atrenament lejer pe Velodrome, stadionul pe care joaca saptamanal pentru Olympique Marseille, Barthez a plecat la Paris. Il asteptau acolo regii incoronati cu repetitie ai fotbalului european: Thierry Henry, Zinedine Zidane, Sylvan Wiltord, coechipieri la nationala Frantei. Adunati pentru meciul cu Elvetia din preliminariile Cupei Mondiale, la un loc, lume franceza, celebra si cam blazee. Inca un meci, inca o data Franta, inca o Cupa Mondiala. La ce bun? Barthez a inceput antrenamentul de pe Stade de France cu un gand contrar. Avea ceva de spus, pentru ca hotarase ceva si mai ales pentru ca simtise limita de la care incepe revolta. Barthez hotarase sa se retraga. La 33 de ani, nu e chiar o surpriza, dar un portar, mai ales un portar bine conservat, poate trai inca 4-5 ani de fotbal mare. Nu Barthez. De ce? Sa-l ascultam: "In 2006, inchei cu fotbalul. Definitiv. Nu mai suport. Ceva nu e in regula. Fotbalul e putred. Nu pot explica, nu pot da un exemplu, dar stiu ca fotbalul e putred". Atat.

Croatii din parcarea de sub tapet

Barthez joaca fotbal de varf: campionatul francez, nationala, la crème de la crème, meciurile care tin de vorba floarea comentatorilor europeni. Barthez a gasit acolo pereti putrezi, pentru ca peretii sunt putrezi. Barthez nu a putut cita, nu a putut dovedi, caci mizeria peretilor e ascunsa in spatele unui tapet august. Fotbalul european a devenit, pe nesimtite, un joc inconjurat de fast, importanta si birocratie. Sufletul jocului a disparut, dar nimeni nu baga de seama, pentru ca spectacolul oficial e sublim. UEFA si marile imperii de club, de la Chelsea la Barcelona, se cearta, uneori, si chiar ajung, alteori, la conflicte ireductibile, asa cum se intampla chiar acum, cand Mourinho e urmarit de europotera. Urmarirea n-are decat rostul de a regla o afacere de familie. Portughezul sonat a stricat linistea familiei si, indata dupa reprimarea turbulentei, colaborarea va fi reluata. Birocratii si birocrati vor da mana cu finantatori si finantati. Altundeva, intr-un spatiu ce nu va fi niciodata luminat in intregime, fondurile si castigurile vor fi impartite cu oameni nerasi, aterizati, cu scrasnet de frane, intr-o parcare pustie. Hoyzer, arbitrul german care s-a aflat in plata unui sindicat mafiot croat, sustine de saptamana trecuta ca patronii lui aveau acces la listele de arbitri delegati de UEFA la meciurile din Liga Campionilor. Ceva merge bine spre rau in lumea fotbalului european si nimeni nu e pregatit sa vorbeasca. Asta stie Barthez, asta nu poate el dovedi si asta a urlat stangaci si eroic, joia trecuta, intre tribunele goale, pe Stade de France. Intre timp, Bekenbauer si Platini, doi fotbalisti care se nasc o data la 100 de ani, incearca sa-si schimbe harul si trag sa arate cum mor degeaba alesii sortii. Amandoi candideaza la presedintia UEFA si amandoi sunt gata sa ocoleasca marturia lui Barthez. Bekenbauer, personaj aulic german, promite prin toti porii stabilitatea sistemului. Platini, francez cu sange italian, e, prin urmare, un pic demagog, un pic rebel in asteptarea filmarilor si declara ca va cauta sufletul fotbalului prin labirintul aurit de la Nyon - oraselul elvetian in care cocheteaza cu placerile grandorii nababii UEFA. Platini nu va lupta cu nimic, dar va vorbi pe larg de toate bataliile pe care e gata sa nu le poarte.

Gata

Brutalitatea de pustnic macelar a lui Barthez e, deci, singura pe lume. Ea trebuie primita in casa, ajutata cu cateva minute de respect si lasata sa vorbeasca. In lipsa ei totala de dovezi, ea va povesti revolta colosala si ultima a omului dat afara din lume. Barthez stia sa joace fotbal cu stangacia si convingerea unui copil uitat pe maidan, pana la sfarsitul lumii. Sfarsitul lumii a fost reprogramat si maidanul a intrat in posesia unor oameni evoluati si subtili, care au gasit alte rosturi jocului de fotbal. Atunci a iesit Barthez la tabla, pentru a declara ca scoala e in mainile unor bestii, ca pleaca acasa si ca nu are nimic de explicat. Ati auzit, in aceeasi sala de clasa, strigatul neinstruit al milioanelor care se bat langa patul pe care moare, in America, Terri Schiavo, o femeie in coma de 15 ani. Judecatorii ii protejeaza dreptul de a muri si au dispus incetarea asistentei medicale. Judecatorii isi protejeaza dreptul de a face altceva din viata: un bun dispensabil. Gata cu sacrul. Gata cu jocul ingaduit copiilor pe maidan. Faca-se voia mortii prin drept si a lipsei de viata in jocul de fotbal. Barthez va pleca acasa in 2006. Schiavi in cer. Cine ramane de serviciu pe pamant?