De același autor
Însemnătatea istorică a autoextracției britanice din Uniunea Europeană ne scapă. Oficialii discută și vor discuta, în anii ce vin, parametrii tehnici ai rupturii: regim fiscal și de frontieră, drepturile străinilor, datorii. Cu un rictus cinic. UE întreabă dacă britanicii vor să-și ia parmezanul din Canada sau Australia, britanicii întreabă dacă UE vrea să obțină informație antiteroristă din Andorra sau San Marino. Nu e nimic de disprețuit în această târguială de precupeți pragmatici, dar miza cea mare e altundeva. Deasupra UE și, cu atât mai mult, deasupra Marii Britanii.
Miza e Europa - viitorul unei lumi care se apropie, iar, de centrul mesei de joc, locul nesigur care nu i-a făcut niciodată bine. Îngrijorarea lipsă din discuțiile pe tema Brexit va fi mai clară îndată ce vom nota cealaltă sursă de instabilitate europeană: Europa cu două viteze. Echivalentul unui al doilea Brexit, camuflat și impus, care transformă Europa de Est în compartiment detașabil al UE.
Cu alte cuvinte, Europa e în curs de fragmentare și începe să se compună din Marea Britanie (reatașată la ansamblul atlantic), UE (restrânsă la clubul de lux franco-german, fidel ideologiei federaliste) și Europa de Est (parcată, cu o ipocrizie neînfricată, între produsele de categoria a doua). Slăbiciunea noii Europe e deja cucerită. Strigăturile optimiste ale UE nu pot nici masca, nici bate o realitate strategică elementară: cu un centru expus de slăbiciunea flancurilor, Europa nu are de ce să aștepte un viitor stabil. Cum s-a ajuns aici nu e chiar atât de greu de explicat. Mai ales că același răspuns acoperă ambele probleme.
Plecarea Marii Britanii a fost decisă de britanici deciși să decidă cu decizii britanice. Pare cacofonic și labirintic, dar e neobișnuit de clar. Marea Britanie s-a desprins pentru că e statul european cu cea mai vie tradiție de suveranitate. Pe măsură ce proiectul european s-a redefinit ca șantier al Statului European Unic, temerile britanice au crescut și au făcut criza inevitabilă. Problema nu e nouă și nu semnalează o rebeliune de adolescență. Contradicția fundamentală care separă Marea Britanie de continent stă pe o istorie multiseculară și are conținuturi religioase, juridice și economice. În 1973, la intrare, britanicii au cedat o parte a suveranității lor, după un referendum în care cetățenii au aprobat o formă intensă de colaborare cu o Comunitate Europeană, și nu dizolvarea într-o Uniune Europeană.
Retrogradarea Estului a avut loc simultan cu Brexit-ul, dar are o cauzalitate care pendulează între ipocrizie și sordid. Declarația comună ce a urmat summit-ului aniversar UE 60 așază într-un haiku birocratic o tărășenie nedemnă. Brutal spus, Estul n-a fost niciodată iubit și dorit. Mentalul Occidentului franco-german a alocat dintotdeauna Estul unei Europe marginale și, la drept vorbind, orientală. Supoziția orbitei ruse n-a părăsit niciodată convingerile de adâncime. Statele estice au fost admise în UE, dar adezivul n-a prins. Nucleul franco-german a lucrat dominat de psihologia favorii: înfiem Estul cu o bunăvoință care îi depășește meritele. Treptat, politicienii occidentali au învățat să își transforme prejudecățile în probatoriul pe baza cărora au găsit că Estul e parte a Europei așa cum e parte a familiei vărul pe care îl eviți cu excepția aniversărilor, nunților și a altor evenimente festive, dar trecătoare. Refuzul estic de complicitate la importul de migranți și, deci, la automutilarea civilizației europene a fost picătura care a umplut paharul, a transformat cruciada anticorupție din intervenție tămăduitoare în colector de culpe locale și a distrus ultimele aparențe de solidaritate. Presiunea rusă a făcut restul. Nu, nu am fost vânduți, dar avem preț și loc pe raft.
Cu două Brexit-uri simultane, Uniunea Europeană curtează viitoarea criză structurală. Uniunea coagulată în jurul Germaniei repetă dezolant erorile pe care era chemată să le elimine. Nu e tocmai surprinzător. Dacă liderii europeni vor îndrăzni vreodată să afle așa ceva, atunci e de notat că UE e rezultatul unui proces istoric la care n-a luat parte.
Europa a fost salvată de ea însăși în 1945, la capătul unui război câștigat de puteri din afara Europei Continentale: Statele Unite, URSS și Marea Britanie. Învingătorii atlantici, Statele Unite și Marea Britanie, au trecut la relansarea Europei, într-o ediție stabilă și definitiv pacificată. Rezultatul acestei investiții politice (Churchill), economice (Planul Marshall) și militare (NATO) a fost Uniunea Europeană și 60 de ani pace prosperă. Experimentul e clătinat de propriul lui succes.
Centrul european a dezvoltat, din nou, o formă de hegemonism german, de data asta, economic și civic-utopic. Germania a prins obiceiul de a plasa cheltuieli și răspunderi militare în sarcina Satelor Unite (în Balcani, unde americanii au trebuit să repare nechibzuințele germane și, mai nou, în Ucraina). Spiritul democratic a început să piardă teren (prin nesocotirea sau critica repetată a votului popular). Birocrația luminată și socializantă a câștigat teren. UE a ajuns la concluzia că e perfectă și întrupează idealul comunitar intangibil de la sfârșitul istoriei.
De pe aceste poziții, orice eroare devine posibilă și nicio criză imposibilă. Deocamdată, cunoaștem numele primelor două mari erori: Brexit și Est. Curând, vom face cunoștință cu marea criză ce vine.