Recunostinta

Papa Ioan Paul al II-lea a murit si lumea a pierdut ceva din secretul armoniei ei initiale. Cine ne vede de sus ne vede rasfirati si pustii. Cel ce a plecat ne unea. Fara el, vom cere un altul, dar stim, undeva in adancul sufletului, ca vrem un lucru peste putinta. Vremurile s-au intunecat si nu nasc bine. Papa Ioan Paul al II-lea, urmas al Sfantului Petru, Vicar al lui Cristos si Print al Umanitatii, a fost purtat vreme de 84 de ani in trupul lui Karol Wojtyla. A ajuns acolo prin vointa lui Dumnezeu si prin intelepciunea istoriei. El trebuia sa fie polonez, fiu al poporului neasemuit, pe care "vecinii l-au condamnat de cateva ori la moarte". Acest gand adanc spune, in cateva cuvinte, povestea tragica a polonilor. Ele au fost rostite de Karol Wojtyla, pe 2 iunie 1980, intr-un discurs despre "viata natiunilor si sensul culturii". Nu e nimic complicat indaratul acestor cuvinte. Intre toate neamurile Europei, polonezii au fost impinsi cel mai adesea pe esafod si au coborat de acolo neatinsi. Ei nu s-au ajutat cu forta armelor, desi eroismul lor s-a invecinat cu nebunia. In 1944, s-au ridicat impotriva nazismului si au fost ingropati sub ruinele Varsoviei. Apoi au dus, vreme de 40 de ani, calcati in picioare de comunisti, cea mai lunga rascoala cunoscuta de istorie. Insa victoria si izbavirea au venit altfel: prin forta de neinvins a culturii. Catolici si atunci cand pe harta nu mai exista un stat polonez, inchinati Fecioarei Maria si Patriei, polonezii au facut din istorie o cale a cautarii de sine, nu un maidan intesat de compromisuri, scuze, cedari si alte gunoaie ale sufletului. Prin polonezi, nationalismul s-a dovedit o treapta a umanismului. Despre asta a vorbit, citind in adancul istoriei, Papa Ioan Paul al II-lea. Acestui lucru ii datoram sansa de a fi trait sub protectia si la lumina binelui absolut, invesmantat in viata, faptele si moartea unui Papa polonez. Karol Wojtyla e insa mult mai mult decat suma adversarilor sai. Comunismul a pierdut temeiul domniei sale necrutatoare, din clipa in care Papa, revenit acasa, a vorbit, in Piata Victoriei din Varsovia, la umbra megalitilor construiti cu de-a sila, "pentru popor", de arhitectii lui Stalin. Sute de mii de oameni l-au auzit, atunci, pe Papa vorbind despre "limita raului". Dupa aceste cuvinte, nu mai era nimic de salvat din comunism. Insa balaurul, dihania uriasa, strapunsa de exorcismul papal, a ramas un detaliu, o cuta netezita de aparitia luminii, nu dusmanul egal cu invingatorul. La fel, modernitatea oarba. Indata dupa sfarsitul spaimei de comunism, lumea s-a simtit bine. Capitalismul a organizat, cu fast ideologic, ceremoniile triumfului. Pacea s-a dovedit, insa, amagitoare. Un dor cumplit de egoism si eliberare vida a explodat in fata maestrului de ceremonii. Respectul, rabdarea si dragostea, virtuti ale lumii cunoscatoare de Dumnezeu, au fost anihilate de suflul noului cult al libertatii de a fi strain de sine si nerecunoscator. Papa Ioan Paul al II-lea a primit pregatit si aceasta ispita. El a deschis larg portile si prin ele au patruns multimile ce il plang astazi: in Piata Sfantul Petru, in Africa si in Vietnam, in Anglia protestanta si printre ateii care cred ca nu cred, in China, pe ascuns si cu lacrimi inabusite de frica, intre tinerii sositi la slujba, direct de pe skate-board sau de pe Internet. O lume. Ea a sorbit, din albastrul pur al privirii batranului Wojtyla, ceva mai stabil si mai inalt decat cascada digitala de minuni a secundei de fata. Nu pare de ajuns. Caci modernitatea nu e un adversar, pur si simplu. Ea nu apartine unui mare stat inamic si nu ne priveste din afara. Asediile clasice ale nazismului si comunismului loveau libertatea cu toata forta uniformelor si a aparatului administrativ. Modernitatea nu are nevoie de forte armate sau de constrangere si nu ia prizoneri de constiinta. Ea este lipsa de constiinta, se afla deja in interiorul orasului si nu trebuie sa il invinga, pentru ca i-a schimbat, deja, numele. Acest paradox ucigas a urmarit anii de incheiere ai Papei. Relativismul a patruns in Biserica insasi. De ce n-ar fi femeile preoti, dupa modelul profesiilor impartite egal intre barbati si femei? - a intrebat relativismul, pe un ton de mare cumintenie democratica. Pentru ca Biserica e slujitoarea credintei in Cel nascut din Fecioara Maria, Mama Preasfanta, si nu femeie de cariera. De ce n-ar fi preoti homosexualii, fratii nostri cu orientare diferita? - a fost intrebarea urmatoare a relativismului. Pentru ca Biserica venereaza misterul unirii barbatului cu femeia, nu copia stearpa a celor ce isi sunt barbat si femeie, fara a fi barbat si femeie. Veacul a strambat, din nou, din nas si din fese. De ce ar trebui sa includa Constitutia Uniunii Europene o referinta la crestinism? Pentru ca, fara geneza crestina, Europa ar fi ramas o padure, la nord de Roma. Si pentru ca a interzice crestinismului asezarea intre izvoarele de drept ale Europei e totuna cu a legifera dreptul la dispretul de parinti. Aceste daruri reci au insotit ultimii ani de viata ai Papei. Si nu a fost de ajuns. Ceasurile din urma ale batranului sfant s-au suprapus, aproape fara gres, cu triumful legal al cultului mortii: cazul Terri Schiavo. O femeie a fost ucisa, prin decizie judecatoreasca, fara sa fi fost gasita vinovata de altceva decat de incalcarea dreptului de a impune, intre legile triste ale veacului nostru, dreptul la moarte. Terri Schiavo a fost ucisa prin infometare, pe 31 martie, dupa ce mai multi judecatori americani au dispus incetarea hranirii artificiale. Papa Ioan Paul al II-lea a murit doua zile mai tarziu, pe 2 aprilie, cu fata intoarsa spre fereastra prin care se auzeau respiratia, cantecele si rugaciunile zecilor de mii de oameni adunati in Piata Sfantul Petru. Ei l-au hranit, pana la sfarsit. Papa le-a dat ceva ce nu se uita. Puterea senina impotriva raului. Ea s-a inaltat mai intai deasupra comunismului, apoi deasupra cultului stralucitor al pierderii de sine. Puterea Papei vine din sufletul nemarginit al lui Karol Wojtyla. Amandoua coboara de la Dumnezeu si amandoua stau dincolo de numele de azi sau de ieri al istoriei. Ca sa le intelegem cu adevarat, va trebui sa le asemuim cu linistea lucrurilor simple: un mar asezat pe o panza alba, o cruce la capatul vietii necunoscute a omului cel mai de rand. Asta inseamna ca putem spera. In viata. Si ca putem plange. Cu recunostinta.