De același autor
Relativa speranţă în care trăiam era tulburată, ce e drept, de semnale îngrijorătoare ce începuseră de mult, de după vizita lui Ceauşescu în China, - dar le percepeam punctual şi treptat- . Topirea antologiei poeziei româneşti întocmită de Nicolae Manolescu , eram tentaţi a o pune pe seama laşităţii unor scriitori proletcultişti veleitari, care manipulaseră puterea analfabetă , restaurarea cenzurii cu mai multe foruri decizionale, nu se vedea încă bine după ce se desfiinţase oficial direcţia presei etc.
De aceea , ştirea, care circula şoptit ,că Vlad Georgescu fusese arestat în plină zi, ostentativ, luat de la Institutul de Studii Sud-Est Europene şi dus direct in arest, ne impresionase îngrozitor.
Cu atât mai mult cu cât Vlad Georgescu era unul din autorii respectaţi ai redacţiei, un istoric de frunte, cunoscut ca unul dintre cei mai înzestraţi istorici tineri, cu lucrări publicate peste hotsre şi stagii de cercetare în străinătate, participant la congrese internaţionale alături de cei mai prestigioşi specialişti din lume.
Ştiam vag că Vlad Georgescu, personalitate de frunte a intelectualităţii româneşti, încercase , alături de Mihai Botez, şi el în vârf de carieră ştiinţifică în acel moment, şi apoi cu sprijinul, până la emigrarea apropiată , şi al filosofului P. Mocanu, să creeze o universitate volantă în care să se desfăşoare dialoguri libere, necenzurate, în urma unor prelegeri pe diferite teme de interes , ce nu erau cuprinse în programele oficiale..Ideea era de a obţine un dialog, ce cuprindea o mare varietate de teme ce ar fi contrazis unanimitatea generalizată, un nucleu de societate mai întâi ştiinţifică, dar de fapt civilă după modelul universităţilor volante poloneze.Ele (fiind volante puteau fi mai multe) ar fi iniţiat un dialog între membrii societăţii, şi mai apoi un dialog cu puterea.Ideea nu era neapărat subversivă, ci constructivă în cel mai adevărat sens al cuvântului.
Trebuia ca această universitate volantă să stimuleze dialogul liber, să-i înveţe pe membrii ei că unanimitatea imbecilizantă nu poate fi singura soluţie, şi că, din părerile diferite ale mai multora se poate naşte ceva diferit şi superior proiectului iniţial..Discuţia, dialogul, pe care îl îndrăgiseră în climatul universităţilor americane şi europene li se păreau, lui Vlad Georgescu, ca şi lui Mihai Botez, benefice pentru viitorul climat al României şi pentru statutul intelectualului român, ce avea o şansă să nu mai fie în viitor atât de diferit educat faţă de cel crescut în alte culturi, ce beneficiază încă de tradiţii democratice, care existaseră şi pentru generaţiile româneşti dinaintea catastrofei comuniste.
Ştirea la Europa liberă, comentată de Noel Bernard, că “Vlad Georgescu a fost pus in libertate”,( de altfel destul de mult timp după ce fusese arestat) “sub presiunea opiniei publice”, a fost completată mai apoi “şi cu sprijinul autorităţilor americane”.Harry Barnes , ambasadorul SUA atunci, era prieten cu Vlad Georgescu şi îl cunoştea şi pe Mihai Botez , care revenise în ţară la sfârşitul lui 1976, după un prim stagiu de succes de mai multe luni la Woodrow Wilson Center, Washington DC.
Vlad Georgescu şi Mihai Botez, doi tineri atunci, în plină ascensiune a unor cariere ştiinţifice de succes,(Mihai Botez avea 36 de ani în 1976 iar Vlad Georgescu, şi el, mai puţin de 40 de ani) îşi doreau, pentru ei şi pentru ceea ce ei considerau a fi mediul de desfăşurare a activităţii intelectuale aici, crearea unui climat occidental, care li se părea posibil într-un viitor apropiat,
.În zilele cutremurului din 1977 se treziseră , sau cel puţin aşa părea, nişte energii sociale de solidaritate în faţa dezastrului, în 1943-44 intelectualii români îi scriseseră lui Antonescu un memoriu în care cereau depărtarea de nazism în numele tradiţiilor democratice occidentale existente, de ce oare acum să nu se poată obţine acelaşi lucru, după momentul de deschidere din “lumea a doua”, care invinsese temporar, după spectaculosul an al eşecului rusesc, 1968?
Mihai îmi povestea mai târziu, că, - în atmosfera care i s-a părut extraordinară, în cele câteva luni petrecute “aproape de Congresul american”, în Washington-ul DC, al Centrului Woodrow Wilson , unde aveau loc dezbateri libere, deschise, (care apoi se publicau), cu specialişti şi profesori de elită din toată lumea adunaţi laolaltă ca să-şi pună întrebări şi să propună soluţii legate de viitorul omenirii, de problemele de demografie, poluare, comunicare, ale anilor 76, - s-a gândit că de fapt nimeni nu a încercat, în noile condiţii, în România, după moartea lui Dej şi plecarea ruşilor din ţară,să folosească cele câteva pârghii democratice care ar fi putut fi găsite, teoretic,respectând constituţia comunistă. a României., dar cerând ca guvernul comunist să-şi ţină promisiunile constituţionale faţă de cetăţenii săi.
Mihai Botez era viitorolog şi era conştient de dezastrul economiei planificate , şi prost planificate., era conştient de incompetenţa la vârf a deciziilor , dar, ca şi Vlad Georgescu, era convins că trebuie încercat ceva, se poate schimba ceva, ceva ce se reuşise parţial în Polonia, în Ungaria, în Cehoslovacia, prin forţarea unui dialog cu puterea. Ei sperau. şi că există pentru români şi o altă cale decât exilul., devenit din ce în ce mai mult, soluţia individuală generalizată a rezolvării situaţiei din România.
După eşecul mişcării Goma, al sindicatelor individuale SLOMR,al celor două memorii din partea intelectualilor români iniţiate de Vlad Georgescu, şi de Mihai Botez, ce ar fi trebuit semnate de reprezentanţi de frunte ai oamenilor de cultură din România şi care nu au primit decât semnăturile autorilor, după încercarea lui Radu Filipescu de a obţine adeziuni prin manifeste, a fost clar că liderii comunişti români nu erau dispuşi să tolereze nici o formă de asociere a contestaţiei, trebuia aşadar găsit un alt procedeu de solidarizare a celor ce vor să participe la o schimbare a unanimităţilor generalizate în pluralisme asumate sau poziţii independente de care puterea discreţionară să fie nevoită, la un moment dat , să ţină seama.
Două au fost prilejurile fericite care păreau să favorizeze o soluţie pentru ”occidenta-lizarea”, de fapt democratizarea, treptată,a societăţii româneşti atunci.Prima a fost semnarea de către România a documentului de la Helsinki, în 1974, care prevedea libertatea de expresie şi de opinie, al doilea extraordinara mişcare a drepturilor omului, iniţiată de preşedintele Carter, care a dat o mare lovitură regimurilor totalitare, şi prin care de fapt, America s-a declarat deschis apărătorul libertăţilor individuale, încălcate în dictaturile din întreaga lume.
Prin posturile de radio Europa liberă( şi cele similare, în alte limbi, destinate ascultătorilor din “lumea a doua”, lumea regimurilor comuniste)- posturi plătite de Congresul american,(de fapt din impozitele pe care contribuabilul american, educat în spiritul libertăţilor individuale şi colective, a fost de acord să le plătească )- cetăţeanul defavorizat şi neinformat din lumea comunistă avea acces liber la informaţia interzisă în ţara lui, putea fi informat despre ce se întâmplă în lume, putea fi apărat dacă îşi manifesta o opinie contrară faţă de cea a guvernului său.Postul de radio nu se amesteca în politica internă a României şi nu proteja pe cei ce nu respectau legile ţării lor,.tratatele internaţionale ale României interziceau acest lucru, şi tocmai legalitatea şi măsura, obiectivitatea şi consecvenţa unui ton occidental trebuiau să asigure succesul acestui extraordinar demers.
In codul penal se reactivaseră, majorându-se, pedepsele pentru delictul de asociere “în scopul subminării” regimului comunist,( care cuprindeau privaţiuni de libertate de până la 15 ani închisoare,până la pedeapsa capitală pentru înaltă trădare, pentru complot şi asociere ce pune în pericol statul comunist), trebuia găsit altceva, ideea fascinantă a universităţilor libere în văzul lumii,devenise, pentru România, o îndepărtată utopie.
Marea şansă a fost că arestarea lui Vlad Georgescu nu avea nici un suport juridic la acea dată, şi nu s-a putut concretiza , cum ar fi vrut autorităţile, într-o condamnare, mai ales că în proiectul, splendid, al lui Vlad , nu era inclus explicit dialogul despre puterea comunistă, ci dialogul în general.. In apărarea lui Vlad Georgescu au sărit atunci afară de Harry Barnes, care a exprimat oficial îngrijorarea guvernului american pentru nerespectarea drepturilor omului în România, multe personalităţi importante ştiinţifice din lume care îl cunoşteau pe omul de ştiinţă de la congrese şi din lucrări publicate în străinătate. Soluţia autorităţilor a fost expulzarea din ţară a lui Vlad Georgescu şi interzicerea apariţiei numelui său în publicaţiile din România.
Numirea lui Vlad Georgescu ca director la “Europa Liberă”, imediat după emigrare, avea să fie ocazia favorabilă a definitivării, de către Mihai Botez, a conceptului de “disidenţă solitară”, care presupunea, de la început, complicitatea celor doi disidenţi.Această strategie ţinea seama de protejarea fiecărei poziţii individuale asumate, făcute publice prin postul de radio Europa liberă, unde poziţiile de demnitate , dar şi de nevoie de dialog în scopul căutării unor soluţii , putea crea, cu timpul, ,prin cumulare a nemulţumirilor, dar şi a soluţiilor propuse, un germene de societate civilă cu reale şanse de a fi luată în consideraţie la un moment dat. de puterea instalată, care cel puţin, devenea,în ochii întregii lumi, o putere contestată şi discutată şi nu o unanimitate fără reacţie pentru orice aberaţie propusă de nişte conducători cu patru clase primare.
Mihai Botez îşi folosea din plin dreptul constituţional de a avea altă opinie decât cea oficială, şi anume opinia unui specialist , matematician şi viitorolog avizat asupra problemelor de strategie şi de dezvoltare, scria memorii trimise la Consiliul de stat, la CC al PCR, la Cabinetul 1 şi 2, la Marea Adunare Naţională, în care critica realitaţi şi decizii, dar îşi exprima totdeauna şi păreri constructive, alternative pentru “viitori posibili”, neoferind niciodată o singură şi de neatacat soluţie ci invitând la dezbatere..Capacitatea de dialog i se părea esenţială, nu numai pentru statutul de intelectual, ci şi pentru sinceritatea şi buna credinţă a soluţiilor găsite sau în orice caz, căutate.. Memoriile lui, cu critici deschise, uneori foarte dure, erau trimise la Europa Liberă prin canale diplomatice, pentru siguranţa mesajului, adăugând scrisori personale către Vlad, prietenul de neînlocuit, cu care gândea atât de complementar..Legătura cu Vlad Georgescu îi asigura şi certitudinea că mesajul lui este corect perceput, că îl aud şi alţii, care îşi pot spune părerea, pe aceeaşi cale, tot la Europa liberă.
Contactul cu ambasadele străine, unde avea mulţi cunoscuţi , îi asigura şi o oarecare protecţie faţă de autorităţile române, care nu-şi permiteau să-şi strice imaginea cu persecuţii deschise împotriva unui disident cunoscut şi peste hotare (V. memoriile lui Jean Marie le Breton), care nu făcea nimic ilegal,.Pe de altă parte îi ofereau şansa să poată trimite făra risc scrisorile către Vlad Georgescu, în care se punea la cale o strategie, înţeleasă de cei doi disidenţi şi pusă în practică împreună.
Scrisorile către Vlad Georgescu, publicate , pun la dispoziţie această organizare atât de bine gândită a unei structuri virtuale “de rezistenţă civic intelectuală”, cum spune undeva Emil Hurezeanu.Desigur, o dată cu înăsprirea represiunii şi “strângerea şurubului”, frica pusese stăpânire pe toată suflarea românească, deşi aparent nu se manifesta violent decât asupra unora care, ca Mihai Botez, nu aveau nici o şansă să fie “cuminţiţi”. Represaliile pe care le-a suferit, orele grele, de anchetă pe care nu mai voia să şi le amintească, atentatul în urma căruia a fost spitalizat, iradierile la Tulcea, unde a fost deportat în 1986-87, singurătatea, frica şi suspiciunea celorlalţi,au fost desigur un preţ greu plătit, de care Mihai Botez nu pomenea niciodată.
Securitatea îl urmărea necontenit, şi mai ales după ordinul de compromitere în străinătate din 31 martie 1982, măsurile împotriva lui s-au intensificat. Securitatea ştia că Mihai Botez are legături cu Europa liberă, că nu se sfieşte să critice deschis regimul de la Bucureşti, dar nu exista nici o probă că ar putea fi asociat cu cineva, argumentul în favoarea lui era tocmai că este singur, că” nu unelteşte”, iar părerile lui nu sunt secrete, ele sunt trimise pentru a fi cunoscute la cel mai înalt nivel al puterii,interviurile critice date unor ziarişti străini nu spun altceva decât ce spune deschis tuturor. Mihai Botez, el ca cetăţean , are dreptul la altă opinie, dar atâta timp cât nu încalcă constituţia, nu poate fi pedepsit.
Datorită poziţiei lui critice este retrogradat,I se ia dreptul de semnătură, şi de prelegeri universitare, nu i se dă drumul la conferinţe ştiinţifice, dar el este prezent prin lucrări la congrese internaţionale trimise prin Europa liberă de fiecare dată (v. Scrisori către Vlad Georgescu) şi, datorită strategiei de legături cu Vlad Georgescu, ţine, pe cât posibil , relaţii cu prieteni şi confraţi din străinătate. Nu cere plecarea definitivă din ţara lui, ci înceacă să schimbe ceva aici,. Această poziţie este atât de atipică faţă de cea obişnuită a altor oponenţi, încât dă mari bătăi de cap autorităţilor care nu pot scăpa de el.Este mereu interogat, urmărit, autorităţile nu pricep ce vrea de fapt,Faptul că Mihai Botez nu cerea nimic pentru el, dorea numai un statut normal pentru toţi cei din categoria lui., cerea un statut care este normal peste tot în lume, acela de a fi lăsat să îşi expună părerile public, să nu aplaude necondiţionat orice hotărâre cu care nu e de acord şi să poată pleca în străinătate la congrese sau conferinţe , întorcându-se apoi în ţara sa. Li se părea o aberaţie ..Numai cine a trăit în comunistm poate înţelege ce absurd părea atunci autorităşilor reuşita îndeplinirii unui asemenea deziderat.
Autorităţile au început din ce în ce mai mult să încerce să scape de acest personaj incomod, ale cărui cereri se prefăceau a nu le înţelege. Interogatoriile ,- care durau zeci, sute de ore, în care era încarcerat şi arestat, dar nu mai mult de 24 de ore, periodă legală de reţinere fără mandat de arestare,se învârteau în jurul câtorva idei principale, - să recunoască “de cine este plătit”, să deconspire numele , desigur inexistente ale şefilor dinKGB ?, CIA?; MOSSAD? care-l “manevrează” “împotriva poporului său” , să spună prin cine ajung scrisorile lui la Europa liberă, Răspunsul era “prin poştă” fiindcă nimeni nu recunoştea că poşta era controlată, sau prin turişti străini necunoscuţi. I se oferea mereu un paşaport definitiv, dar el nu vroia decăt unul temporar., care i s-a refuzat de 34 de ori.Autorităţile credeau la început că Mihai Botez va pleca pentru a fi angajat la Europa liberă, dar faptul că Mihai Botez refuza un paşaport definitiv şi nu dădea nici un semn că ar vrea să devină ziarist ci că scria mai departe lucrări legate de profesia de matematician şi viitorolog îi deruta.
Rolul pe care şi-l asumase singur Mihai Botez trebuia să fie, spera el, temporar, până s-ar fi obţinut sau ar fi început să se obţină un statut normal pentru el şi colegii lui, care erau şi ei, în afara celor alineaţi, din ce în ce mai discriminaţi.Exodul în masă al oamenilor de ştiinţă, şi în particular al matematicienilor , mai ales după ce academia, institutele de cercetări, universităţile se degradaseră şi umilirea tuturor nu mai avea limite., devenise soluţia generală , dar emigrarea nu putea fi, evident, o soluţie a tuturor.
Atunci Mihai Botez a început din ce în ce mai mult să facă tot ce poate pentru a aduna la un loc, prin Europa liberă, contestaţiile altora, devenind transmiţător al unor asemenea mesaje , al căror rol devenea din ce în ce mai preţios.Orice act de curaj trebuia încurajat, ideea de solidaritate şi solidarizare împotriva răului devenea tot mai necesară, aşa a devenit Mihai Botez purtătorul spre Europa liberă al unor mesaje trimise de ţărănişti bătrâni, foşti deţinuţi politici, jurişti teoreticieni, scriitori, care o dată cu emisiunile Monicăi Lovinescu, dar şi datorită unor luări de poziţie în Uniunea Scriitorilor se făceau tot mai auziţi la postul de radio amintit Începuse să se închege un dialog cu personalităţi din exil care aveau ceva de spus despre spaţiul ,de unde plecaseră, dar care nu le era indiferent. Efectul cel mai mare, însă, de văzut cu ochiul liber, era pentru scriitori.Păstrând în frunte câteva nume agreate de conducerea de partid, Uniunea Scriitorilor reuşise să izoleze lăudătorii de profesie, plagiatorii, proletcultiştii înrăiţi. prin solidarizarea(relativă, desigur, căci solidarizare nu înseamnă unanimitate) a scriitorilor nealineaţi.
Europa Liberă a avut un rol foarte important în limpezirea apelor. Până la urmă toţi cei talentaţi şi de bună credinţă au avut de câştigat datorită unei ierarhii noi, ce se decanta după expirarea fostei generaţii proletcultiste a lăudătorilor realismului socialist.
Există, desigur, specialişti mult mai avizaţi decât mine în analizarea felului foarte special în care politica Europei Libere s-a mulat pe nevoia unor scriitori de a avea curaj şi de a spune adevărul, Felul extraordinar în care au reuşit să păcălească sau uneori să învingă cenzura şi propaganda ceauşistă unii oameni curajoşi din câmpul literelor, impunând, constant şi perseverent, sinceritatea , stimulându-i, poate inconştient, şi pe alţii să aibă curaj., reprezintă, cred eu, unul din succesele Europei libere.Nu este de neglijat în acest sens, rolul atât de important al unor scriitori consacraţi , dar şi calitatea criticii literare impuse de Europa Liberă prin aceeaşi lungime de undă ce însufleţea critica literară de la Paris dar şi cea a ierarhiilor obiective şi de cursă lungă propuse de Nicolae Manolescu. din Bucureşti.
Aş afirma, fără frica de a exagera, că tot ce a fost disidenţă românească a fost, într-un fel sau altul, legat de Europa liberă. Prin postul de radio au început să apară mereu noi nume de oameni curajoşi care îşi înfrângeau teama ca să-şi exprime nemulţumirea. Să nu uităm că numai la Europa liberă auzeam colinde de Crăciun, imprimate şi date mai departe , copiate după discul, făcut numai pentru străinătate de corul Madrigal. Numai Europa liberă transmitea ştirile şi muzics tinerilor, interzisă în România..In România comunistă nu s-a ştiut nimic oficial despre căderea zidului. Berlinului până la anunţarea veştii la Europa Liberă. La cutremur, autorităţile române nu au luat nici o măsură şi nu au anunţat nimic, până la venirea lui Ceauşescu în ţară, în timp ce Europa Liberă deschisese o linie telefonică gratuiă pentru cei interesaţi să afle ce s-a întâmoplat cu rudele lor. sau să primească ajutor din străinătate.Europa liberă devenise un liant excepţional, împotriva”dezbinării sinucigaşe “ practicate de ideologia dictaturii.
Disidenţa cere responsabilitate, curaj anonim, punerea interesului general deasupra micilor vanităţi meschine, generozitate şi multă inteligenţă. şi abilitate, solidaritate cu alţii care cred la fel.Este evident că în afara tandemului Mihai Botez-Vlad Georgescu, mulţi oameni curajoşi au contribuit la reuşita, atât cât a fost, a acestei strategii.Mai întâi, ca şi diplomaţia, disidenţa este o atitudine de cuplu, şi nu trebuie uitat curajul Marianei Celac şi lealitatea ei de partener, cu proprii contribuţii în lupta pentru statutul demn al arhitectului, al onestităîii exercitării profesiunii.Din străinătate Mihnea Berindei era totdeauna un om pe care disidenţa din România se putea bizui.Si desigur şi alţii pe care nu mi-i amintesc acum.Tot Europa liberă a luat atitudine împotriva aberaţiilor legate de “meditaţia transcendentală.”
O minimă solidaritate cu cei curajoşi din partea celor care “rezistau prin cultură,” făcea ca sentimentul, cel puţin la început, să nu fie de luptă cu morile de vânt. Strategia pedagogică a atragerii spre eliberare de frică şi câştigarea propriei demnităţi în atmosfera României, ce devenea tot mai mult ,a unei temniţe fără speranţă, cuprindea şi respectul pentru orice gest de demnitate.Securitatea, cu acel fel specific de confuzie voită a punctelor de vedere, avea, prin direcţiile profesioniste de dezinformare, ale căror efecte întârziate se văd încă, o uluitoare capacitate de denigrare, în primul rând a calităţilor profesionale ale disidentulor, stimulând invidia omenească, suspiciunea, calomnia grosolană.
Pentru Mihai Botez şi Vlad Georgescu, ce şi-au găsit atât de uşor un loc în universităţi americane sau europene de prestigiu, minciuna era dovedită, s-au căutat alte feluri perfide de anihilare a unor merite ce nu puteau fi contestate. Pentru scriitori, s-a încercat acelaşi lucru, folosindu-se cozile de topor din fiecare breaslă.Acesta este motivul , între altele, pentru care valoarea adevărată a scriitorilor trebuia mereu reiterată, atitudinea contestatară nu este aproape niciodată cea a mediocrilor şi acest lucru trebuia subliniat.
Fiind de la început ceva ce se poate cuceri pentru mai mulţi, pentru cei ce se deosebesc de ceata alineată, disidenţa se manifestă mai întâi printr-o mare generozitate.
Vanitatea şi vedetismul nu au loc aici, temperamentul tumultuos şi orgoliul sunt periculoase şi contraproductive.Scriitori temerari au căzut în această capcană.
S-a întâmplat cu Paul Goma, un om atât de fermecător , plin de umor şi de curaj. El este, să nu uităm, cel ce i-a spus lui Ceauşescu, “In România doi oameni nu se tem de Securitate, dumneavoastră şi cu mine”, Când l-am cunoscut, după 89, Paul Goma părea mai degrabă resemnat, mi-a vorbit de inchisoarea exilului şi mi-am dat seama ce înseamnă, pentru un scriitor român, exilul. Nici Soljeniţin nu a putut suporta uşor exilul, să nu uităm asta, soluţia scriitorului român nu poate fi , decât rareori, exilul Câtă dreptate are Paul Goma să-şi numească eseurile disidente “amnezia la români”!
Dorin Tudoran, ajuns în străinătate după o luptă de câţiva ani cu securitatea, în care au fost şi momente când l-au lăsat nervii(vezi derapajul scăpării “ turnătoriei” involuntare despre Mihai Botez, care a făcut un rău imens disidentului român, dar şi întregii strategii gândită atât de bine de Mihai şi Vlad), nu s-a adaptat, de fapt, niciodată în străinătate. .Ziaristica lui nu a convins , poate cu excepţia primelor încercări, pe nimeni, iar acum chiar nu mai trebuie nimănui, articolele cu Kakistocraţia şi altele asemenea sunt penibile, scriitorul n-a găsit încă puterea de a se întoarce la uneltele sale.Lucru realizat de alţi scriitori care au abandonat la un moment dat jurnalismul în avantajul literaturii.Trăirea în trecut, resentimentară şi plină de ură pentru propriile nereuşite, nu ţine loc de acea literatură a mărturisirii şi sincerităţii care a dat un Soljeniţin sau un Havel.. Din ură nu se construieşte nimic, nici măcar pamflete.
Toate numele de disidenţi curajoşi, Doina Cornea, Ana Blandiana şi Romulus Rusan,Gabriel Andreescu,Radu Filipescu, Mariana Celac, Andrei Pleşu,şi desigur mulţi alţii,s-au făcut cunoscute prin Europa liberă.
Instrumentul “Europei libere”ne era pus la dispoziţie de o conjunctură fericită, dar folosirea lui s-a datorat strategiei a doi disidenţi curajoşi din România.
Mihai Botez făcuse dovada că se va întoarce în ţară dacă i se dă drumul la congrese(Madrid 1986),. In 1987 i se dă, la presiunea Centrului Woodrow Wilson , SUA, o viză temporară.I se pregătea expulzarea şi prilejul s-a ivit în 1988 , când i s-a înscenat un proces de complot, sprijinit de români din afara ţării, instrumentat la tribunalul militar.A fost sfătuit de prieteni de la Amnesty International să ceară azil politic în SUA , pe care l-a obţinut, fireşte, imediat. Anul !989 l- a găsit în America.
Vorbind despre disidenţa sa, Mihai Botez spune:, în postfaţa cărţii din 1987“Românii despre ei înşişi”. Postfaţa este scrisă la ediţia publicată după 5 ani, în 1992, atunci când spera că va avea parte să trăiască, în liniştea californiană, anii frumoşi şi liniştiţi ai vieţii sale împlinite de universitar american, scriindu-şi cărţile de matematică, rescriind un studiu despre Ion Barbu, pe care-l voia amplificat, ascultând muzică(“avantajul, când stai în Occident este muzica extraordinară pe care o poţi asculta”), călătorind.
“Din punctul de vedere al vieţii mele pesonale, am simţit revoluţia din decembrie 89 şi evenimentele ce au urmat ca pe o mare eliberare. Din 78, de când intrasem în disidenţă, mă simţeam – poate ridicol, dar adevărat - împovărat cu grija de a face auzit glasul românului care din felurite motive, nu se “exprimă”, atât în ţara lui cât şi în afara ei. Când, în primele zile după doborîrea dictaturii, am văzut că se reconstituie partidele politice istorice şi se înfiinţează atâtea altele, şi când am primit primele ”ziare libere “ din România devenită anticomunistă, am simţit că mandatul meu – pe care de fapt mi-l asumasem singur, aş spune nedemocratic, dar ce era să fac dacă alţii mai acătării nu se arătaseră până atunci? – luase sfârşit. Era sigur că românii puteau vorbi, ei înşişi, în ţara lor.Nu mai aveau nevoie de interpreţi sau mediatori ca semnatarul acestor rânduri.Încercasem aproape zece ani să stabilesc un dialog social în ţara mea, acest dialog era acum o realitate. Ştiam că meritele mele reale erau extrem de mici în această eliberare, nu ştiu ce cred sau au făcut alţi disidenţi, dar este sigur că nu eu am făcut 22 decembrie.
Redeveneam deci. un posibil glas, şi un posibil vot, ca toată lumea în România post-decembristă.A cere eu mai mult decât atât, mi se părea nefiresc, ar fi însemnat să reclam ceva în numele activităţii contestatare, ceea ce îmi părea, moral, de neacceptat. Nu aveam, de asemenea, nici o chemare pentru competiţia politică ce caracterizează democraţiile de peste tot. Dacă mă vedeam scriind memorii sau cărţi, ori dând interviuri, mă imaginam greu zâmbind telegenic, strângând mâini, fotografiindu-mă cu copii şi cerând(dacă nu şi cerşind)voturile alegătorilor în discursuri prefabricate, cu grija de a-i discredita pe opozanţi
Astfel încât, aventura mea disidentă nu s-a convertit într-o carieră politică.
Am rămas deci să-mi petrec ce mi-a mai rămas din viaţă văzându-mi de ale mele...
Am fost şi sunt încă întrebat, de multe ori, dacă nu regret cei peste zece ani, din perioada profesională cea mai bună, consacraţi aproape exclusiv activităţii contestatare. Întrebarea este legitimă. În ochii noilor generaţii post-comuniste, disidenţa pare cel mult o bizarerie. Nu ea a doborât dictatura – deşi desigur a contribuit la erodarea regimului totalitar .În plus, încercările de analiză a fenomenului comunist, dezvoltate în toate ţările foste comuniste s-au arătat în covârşitoare majoritate de prisos.Poporul eliberat de frică a răsturnat comunismul, fără a ţine seama de rafinatele explorări disidente - cu toate că se pot stabili, cred eu, corelaţii între nivelul contestaţiei anti-comuniste şi calitatea democraţiilor post-comuniste.Merita oare să ieşi din profesiunea ta, şi în parte şi din viaţa ta, pentru atât de puţin?
Răspunsul meu nu poate fi decât unul Şi las cititorului satisfacţia să-l găsească singur.”
Santa Barbara, California, aprilie 1992.pag.105-106.
Vlad Georgescu, şi el, nu-şi dorea să fie mereu directorul Europei Libere, şi el considera că va avea răgazul să-şi scrie cărţile, altele, în afara celor minunate pe care le-a scris., şi că sacrificiul unor ani dintre cei mai buni nu vor opri ce avea cu adevărat de spus istoricul şi gânditorul asupra istoriei ţării sale, de care era atât de pasionat.
Mihai Botez, spera şi el, în 1992 , inainte să ştie că va încerca şi va reuşi imposibilul pentru noua Românie, democratică, cu sechele comuniste inevitabile, dar aflându-se, din cauza conducerii comuniste alese democratic, prost plasată între ţările lumii a doua.Ştia că ajutorul dinafară e preţios, pentru a scurtcircuita etapele ce întârziau dorita intrare în normalitate. Ştia că “România nu are timp de pierdut”, că ajutorul dinafară e determinant şi că sinucigaşa dezbinare comunistă poate fi anihilată, ca şi altădată, prin atragerea unor oportunităţi din afara ţării. Ştia şi că bunul lui renume în Occident poate ajuta. Doi – trei ani, apoi îşi va vedea de viaţa lui.
Dar pentru nici unul dintre cei doi disidenţi, (cum ar fi spus Marin Preda,) “timpul n-a mai avut răbdare”.
Taguri:
Vlad Georgescu, Mihai Botez, disidenta, Noel Bernard, Europa Libera.
