Opinii

Am picat, sîmbătă, pe o emisiune de la Antena 3, în care un grup de cărturari notorii (Alina Petrescu, Ciuvică, Harnagea şi, cu mici ondulaţiuni prudente, ubicuul Bogdan Chirieac) făcea analiza răstită a unui text scris de Gabriel Liiceanu. Rezum, pentru cei care n-au citit textul cu pricina, teza lui: e plină ţara de oameni fără dinţi, semn de sărăcie şi înapoiere.

Dacă n-ați auzit încă de Academia Română (mulți români o confundă cu Academia generalului Oprea sau cu Academia de Poliție) vă asigur că veți tot auzi de ea de acum înainte. Academia s-a pus pe treabă. Țelul urmărit e nobil: salvarea neamului. Dușmani ai țării, luați aminte și vă înfricoșați. Nu mai e de glumă: Academia salvează România.

Nu există un interes american tangibil în acest moment pentru ca sancțiunile să fie ridicate în favoarea relansării relațiilor cu Federația Rusă.

„Să ne reculegem în fața acestui cadavru, cadavrul conștiinței zdrobite.” Thierry Maulnier

Dacă mai avea cineva vreo îndoială că Sorin Grindeanu este croit din același material moral ca Liviu Dragnea, ultimele sale declarații despre justiție, MCV, remanierea guvernamentală și fondurile europene ar trebui să risipească aceste îndoieli.

Celebra, de acum, OUG 13/2017 și-a propus modificarea textul din Codul penal care reglementa abuzul în serviciu sub pretextul că ar exista o decizie a Curții Constituționale (CCR) care impunea acest lucru.

În septembrie trecut s-au împlinit două decenii de la decernarea premiilor la concursul de urbanism pentru zona centrală a Capitalei. La vremea respectivă, odată cu selecționarea de către juriul internațional a celor mai bune propuneri, părea că nimic nu mai împiedica remodelarea ansamblului, vital pentru București.

Într-un moment sensibil pentru raporturile transatlantice, Bucureștiul a strălucit prin absență la conferinţa de la München.

„Ordinea liberală globală nu poate rezista decât dacă e susținută de ambii piloni transatlantici.“ (Wolfgang Ischinger)

Reuniunea NATO de săptămâna trecută, dar și Conferința de Securitate de la München au prilejuit un desant american de anvergură (vicepreşedintele Mike Pence, secretarul Apărării Jim Mattis, senatorul John McCain) pe scena europeană. În ciuda reasigurărilor americane, Europa păstrează o imensă reținere față de Donald Trump.

Cineva a mai încercat cândva să pedepsească „administrativ“ nişte copii ieşiţi în stradă. Nu prin intermediul părinţilor, ci direct. Nu o să vă surprindă, poate, că se întâmpla în decembrie 1989. La Timişoara.

În timp ce Executivul de la Bucureşti este implicat în bătălia corupţilor cu justiţia, efort care i-a consumat energiile şi banii bugetului, liderii europeni cântăresc schimbarea arhitecturii UE.

În ultimii 27 de ani, reforma din PSD s-a învârtit într-un cerc vicios, nimeni din interior nu a putut să-l schimbe. S-ar putea schimba sub presiunea străzii? Puţin probabil.

România a trecut un prag la începutul lui 2017, demonstrând că grupuri mici de indivizi bine poziționați în ierarhia puterii nu–și mai pot bate joc și înșela restul țării fără a fi trași la răspundere.

Ne aflăm într-un moment de cumpănă și nu se știe de ce parte se va apleca balanța. Momente atât de hotărâtoare nu a mai cunoscut țara din anul 1989. Atunci marele joc european a acționat în favoarea unei așezări mai democratice. Nu trebuie numai să sperăm, dar și să acționăm pentru ca momentul actual să nu fie o întoarcere la punctul de plecare, ci un pas înainte.

Adversar înverșunat al modernității și deschiderii democratice, PSD este disperat să reprime orice formă de manifestare care îi scapă de sub control.

Abandonând „tandemul“ cu șeful de partid, va deveni premierul Grindeanu autonom în fapt, și nu doar în aparență? Tutela pe care Dragnea o exercită asupra lui va slăbi sau chiar va dispărea nu numai pentru interviuri și discuții cu oficialii europeni, ci și în realitate?

Dacă mă întrebaţi ce înseamnă „gogomănie”, vă pot spune doar cum resimt eu, ca nespecialist, sonoritatea cuvîntului. E „prostie gogonată”, prostie ţanţoşă, neghiobie, fudulie nătîngă. Prin asociere, îmi sună în minte şi „goangă”, „gogoriţă”, „gogoaşă”. Auzi şi nu-ţi vine să crezi ce proferează, sigur de sine, gogomanul. Uneori e agresiv, alteori doar netot, adesea - lichea. Există, recunosc, şi cazuri de imbecilitate candidă.

Am interacţionat masiv în ultima lună cu presa globală de înclinaţie centru-stânga: New York Times, The Guardian, Newsweek, RAI 1, Le Monde, Gazeta Wyborcza, etc. Am observat un reflex care la început m-a intrigat, dar apoi m-a amuzat: după ce detaliam toată istoria cu protestele din România declanşate de încercarea de a adopta Ordonanţele fatidice în 18 ianuarie, simţeam nerăbdarea jurnalistului să treacă la adevăratul subiect, pentru care mă contactase.

În luna mai 1990 m-au vizitat în Bucureşti mai mulţi prieteni olandezi. Era în plină desfăşurare manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii (aprilie-iunie 1990). Unul dintre olandezi, un ziarist foarte “de stînga” din punct de vedere politic,

Ostilitatea globală față de America a atins cote probabil nemaiîntâlnite în ultimii zeci de ani.