România la Conferința de Securitate de la München

După Războiul Rece, Conferința de Securitate de la München a devenit un adevărat Davos al chestiunilor de securitate, un loc în care sunt prezenți cei mai importanți lideri din politica globală, editorialiști și analiști de profil, printre cei mai in­fluenți universitari cu preo­cu­pări în zona politicii inter­na­țio­nale. Este locul în care ajung și cei mai mari re­pre­zentanți ai industriei de apă­rare. Pe scurt, Conferința de Securitate de la München es­te un loc obligatoriu pentru ori­ce țară cu pretenții pe sce­na internațională. Ea este cu atât mai obligatorie pentru o țară care se arată interesată de securitatea ei și a evo­lu­țiilor din vecinătatea ei apropiată. Întâlnirea din acest an a avut o semnificație aparte. A fost prima întâlnire cu reprezentanții noii Ad­ministrații de la Washington, ocazia fiecărei părți de a-și face auzită părerea și de a trans­mite unele mesaje. Practic, tema centrală a conferinței a fost criza relațiilor transatlantice, după opțiunile de redimensionare a anga­ja­men­tului american anunțate de preşedintele Trump. Conferința a scos în evidență și preo­cu­pările națiunilor lider ale UE (Franța, Ger­ma­nia, dar și Italia) de a răspunde acestei crize prin relansarea proiectului Europe de la dé­fense, „complementar, dar diferit de NATO“, pentru a-l cita pe șeful di­plo­mației de la Paris, Jean-Marc Ayrault. Contextul eveni­men­tului de la München este cu atât mai important, cu cât Uni­unea se află în criză și cau­tă să se redefinească. Tema generală a conferinței reflectă evoluțiile sistemului inter­na­țional din ultima vreme, in­trarea într-o epocă a „so­cie­tății internaționale fluide“, pen­tru a-l parafraza pe sociologul polonez Zyg­munt Bauman, a geometriilor variabile, în ca­re instituțiile care reflectau ordinea de du­pă 1945 nu mai au stabilitatea și rigiditatea ideo­logică pe care o cunoșteam. Turcia, de exem­plu, poate rămâne în NATO, dar, în ace­lași timp, poate dezvolta relații de parteneriat strategic cu Federația Rusă și cocheta cu ide­ea de colaborare cu Organizația Tratatului de la Shanghai. Unele voci din națiunile cu pu­te­re de decizie văd în NATO mai mult un club po­litic și un instrument de mutualizare a unor capacități militare decât o instituție de apă­ra­re colectivă. Pe scurt, epoca marilor alianțe de tip unitate de monolit este pe cale să apu­nă și asta în ciuda declarațiilor liniștitoare ale re­pre­zentanților noii Administrații de la Wa­shing­­ton. A apărut un adevărat decalaj, în toa­te ță­rile occidentale, nu numai în SUA, în­tre esta­blish­ment și opiniile publice, care pri­vesc cu tot mai mare neîncredere instituțiile care cons­ti­tuiau eșafodajul lumii democratice și al ordinii liberale. Donald Trump e doar ex­presia aces­tui fenomen care trebuie luat în calcul în ori­ce analiză, mai ales în timpul pre­zent al is­to­riei, în care opinia publică este co­decident.

Într-un asemenea context, țara noastră a tra­tat cu iresponsabilă facilitate participarea la Conferința de Securitate de la München. Po­lo­nia și Croația au fost reprezentate la nivel de președinte, de miniștrii de Externe și ai Apă­rării, Bulgaria de președinte și de ministru de Externe, Ungaria și Turcia au fost re­pre­zen­ta­te de premier și de miniștrii de Externe și al Apă­rării. România s-a mulțumit doar cu pre­zența ministrului de Externe, care a avut do­uă întâlniri bilaterale (cu omologii ucrainean și georgian) și două mai puțin formale (cu se­cretarul general NATO și cu ministrul francez de Externe, Jean-Marc Ayrault). Nicio dele­ga­ție parlamentară românească și niciun con­si­lier prezidențial! Nu mai amintesc de repre­zentanții partidelor politice, deși la München au fost reprezentate familiile politice eur­op­e­ne – un instrument nefolosit de România. De asemenea, nu am fost interesați să inițiem ni­cio reuniune în marja conferinței, deși Ro­mâ­nia ar fi avut ce spune pe chestiuni de secu­ri­ta­te energetică europeană sau pe dosarul Re­publica Moldova sau pe Ucraina, sau chiar pe NATO, unde țara noastră chiar avea cu ce să se mândrească, și anume intrarea în grupul restrâns al țărilor care alocă 2% din PIB pen­tru apărare. M-am bucurat însă că președinții Poloniei și Croației au avut o întâlnire în care au discutat și chestiunea Mării Negre (ca țări riverane...) în cadrul inițiativei polono-croate Adriatica-Baltica-Marea Neagră, a cărei reu­ni­u­ne la nivel înalt se va ține în iulie la Var­șo­via. Cât despre ministrul polonez al Afacerilor Externe, d-l Witold Waszczykowski, acesta a avut o expunere în cadrul panel-ului Viitorul Uniunii Europene: unită sau divizată, moderat de președinta Lituaniei, d-na Dalia Grybau­s­kaitė. În condițiile dezinteresului față de Con­ferința de Securitate de la München, nu pot să nu îmi pun decât întrebarea: la ce servește politica externă a României?