Ţara preşedinţilor

Cartea preşedinţilor curge cursiv şi sistematic. De la Ceauşescu la Băsescu, dar trecând în revistă şi interimari, şi potenţiali ocupanţi ai fotoliului de la Cotroceni, ori numai parţial asimilabili, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinţii României vin şi ies din scenă în ordine cronologică.

Cartea preşedinţilor este un titlu de că­pă­tâi al acestor ani, o spun de la bun î­n­ce­put. Este tabloul cel mai pregnant al de­ce­niilor postcomuniste, pe care le eva­lu­ea­ză din­tr-o perspectivă per­so­na­lă transparent asumată (ace­ea anticomunistă) şi pe baza unui element-cheie în în­ţe­legerea României din toate timpurile: profilul li­derilor.

Fără să o spună direct, Vla­dimir Tismăneanu scoate la suprafaţă conţinutul unei ob­sesii naţionale, pe care po­litologii o numesc în­de­obşte paternalism. De fapt, ea dă un nume stagnării procesului de ma­turizare socială lansat de Regele Carol I. Odată întrerupt, la sfârşitul perioadei in­terbelice, acel par­curs ce putea fi salvator a lăsat loc re­ţe­telor de infantilizare socială de sorginte bol­şevică, ale căror variante căznite şi traumatice le trăim şi azi. E sem­nificativ că iniţiatorul pasionantului dialog care este Cartea preşedinţilor, Cristian Pă­trăş­coniu, se desparte explicit tocmai de ele, în prefaţa volumului. Nu fără dreaptă amă­răciune lucidă, dar nici fără speranţă: „Am votat cel puţin o dată cu fiecare din­tre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 (...). Cu niciunul dintre ei nu voi mai vo­ta, în nicio condiţie, niciodată. Con­vin­gerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deşi inegal, iar uneori brutal, din datorie, şi nu din în­cli­naţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip li­beral din Ro­mânia.

Aştept însă un alt tip de preşedinte...“.

Aşa cum sunt povestiţi şi puşi sub lupă aici, preşedinţii ro­mâni ajung să diagnosticheze, cu precizia hârtiei de turnesol, comunismul ceauşist în orice caz, dar şi secvenţele deja distincte ale post­comunismului. Ei sunt, aşadar, şi po­trivit anvergurii fiecăruia, actori, autori, subiecţi sau contributori la fragilitatea structurală a societăţii româneşti. For­ma­taţi, favorizaţi, limitaţi sau constrânşi de ea, fac să se vadă mai bine drumurile ra­tate, salturile neaşteptate, paşii înapoi, jo­cul „norocului“ istoric şi, în răspăr cu as­piraţia compensatorie a analistului, inerţia frustrantă a soluţiei paternaliste în men­talul colectiv. Mai devreme sau mai târziu, în orice criză politică soluţia a depins de existenţa - sau de abilitatea inventării - li­derului providenţial.

Cristian Pătrăşconiu conduce cu inte­li­gen­ţă şi admirabilă eficienţă discuţia cu Vla­dimir Tismăneanu - un interlocutor dispo­nibil, cum se ştie măcar din sinteza-dialog realizată cu Mircea Mihăieş, O tranziţie mai lungă decât veacul. Pe deasupra, şi fer­mecător. Are bucuria împărtăşirii, nu pa­re să aibă sertare încuiate, pune la lucru o memorie incredibilă. În plus, amenitatea fer­mităţilor sale ilustrează o formulă atât de rară, încât devine de nepreţuit. Ști­in­du-se bine care-i sunt opţiunile politice, nu poate trece neobservată eleganţa cu ca­re împarte calităţi şi defecte. Ataşamentele precumpănesc asupra idiosincraziilor, pen­tru că şi unele, şi celelalte vizează mai de­grabă principii decât oameni. Principiile sunt slujite, oamenilor li se alătură sau nu.

Analiza asupra trecutului recent e lucidă, tăioasă chiar, nu şi sumbră. Pentru că au­to­rul Ghilotinei de scrum este atins de se­ninătatea inteligenţei pătimaşe. În scrisul lui, trepidaţia curiozităţii emană o in­com­parabilă bu­curie a înţelegerii lu­cru­ri­lor, care exclude păr­ti­ni­rea.

De ce o carte a preş­edin­ţilor? „Vreau să înţeleg (...) cât din acţiunile lor es­te efectul pragma­tis­mu­lui şi cât provine din ata­şamentul pentru anumite valori“, spune Tismăneanu în Argument. Să vedem cum arată tabloul pre­şe­din­ţilor, privit din acest unghi.

La Nicolae Ceauşescu şi la Traian Băsescu a prevalat în mod cert un set de valori, evident de sens diametral opus. Ion Iliescu s-a definit mai degrabă prin boicotarea va­lorilor pe care timpul i-a im­pus să le adop­te, cel puţin la nivel de­cla­rativ (valorile democraţiei). Într-un fel, Ili­escu a folosit pragmatismul pentru a-şi camufla setul de valori prin care, orice ar face, se re­vendică tot de la Ceauşescu. În schimb, Traian Băsescu lasă impresia unui lider că­ruia pragmatismul îi eclipsează va­loarea se­tului de valori. Emil Constan­ti­nes­cu a fost un intermezzo special şi din acest punct de vedere. În absenţa unei reale ex­perienţe de om politic, a preluat valorile de­mocraţiei mai ales pe cale culturală. Ata­şa­mentul faţă de ele nu-i este nicio clipă pus la îndoială în carte. În schimb, lipsa ori­că­rui pragmatism (din păcate, mai mult în sens de simţ al realităţii decât al situ­aţi­ilor) a castrat un program politic posibil.

Iliescu a arătat „consecvenţă întru res­pingerea pluralismului veritabil“. El este „omul fără regrete“, deţinătorul unui men­tal „de tip bolşevic“. „Forma mentis a lui Iliescu este leninistă: monistă, mo­nolitică, betonată. Detestă diversitatea.“

„Iliescu a pariat pe paternalism, a în­curajat acest tip de atitudine menită să infantilizeze populaţia, să amâne cât mai mult deşteptarea şi maturizarea conş­ti­inţei.“ Și totuşi, Tismăneanu admite la rece că o dictatură a lui Iliescu, în anii ‘70-’80, ar fi fost infinit mai suportabilă decât cea a lui Ceauşescu. Un fel de a spu­ne că primul preşedinte post-Ceauşescu şi-a ratat, de fapt, momentul. O mărturie foarte personală despre această ina­dec­vare, pornind de la Marele Șoc din finalul unui secol scurt, cartea-interviu pe care Tismăneanu a făcut-o cu preşedintele Ion Iliescu: „Nu a eliminat vreun subiect, însă are o tehnică unică a eschivei şi a escamotării, a alunecatului spre tan­gen­te, a învăluirii fiecărui subiect spinos prin cuvinte proprii celei mai pustiitoare şi pustiite limbi de lemn (ori de plumb)“.

Partea referitoare la Emil Constantinescu poate stârni unele ridicări din sprâncene. Pe şleau vorbind, „preşedintele schim­bă­rii“ pare favorizat. În ciuda eşecului man­datului său, lăsat nemilos la vedere, există o grijă evidentă de a nu i se trece cu ve­derea meritele: calitatea deosebită a po­liticii sale externe, fără de care, spune Tis­măneanu, România nu ar fi astăzi în NATO, apoi abilităţile de reprezentare la nivel diplomatic, dar mai ales nivelul cul­tural al profesorului universitar ajuns la Co­troceni. Se vede limpede că el singur, până acum, va fi îndeplinit un criteriu ne­mărturisit al politologului.

Fără îndoială, şi cum era de aş­tep­tat, Traian Băsescu ocupă pri­ma treaptă a podiumului. Reiese cel mai bine din verdictele com­pa­ra­tive: Iliescu, „preşedintele ui­tă­rii“; Emil Constantinescu, „pre­şe­din­tele amânării“. Băsescu - „preşedintele me­moriei, (...) al asumării“. Înclin să cred că, fără aceşti ultimi ani ai man­da­telor lui Băsescu, fără condamnarea ofi­cia­lă a co­munismului, această carte nici n-ar fi fost scrisă. „Traian Băsescu ilustrează în­tru­câtva metanoia lui Henric V, fostul prinţ de­dat plăcerilor lumeşti şi devenit un rege sobru şi responsabil“ - o ca­rac­te­ri­zare care-şi asumă tot riscul de a fi ci­tită rău­voitor.

Deşi aşezată mai la început, secvenţa re­fe­ritoare la Nicolae Ceauşescu trage mai pu­ţin în balanţă. În general, nu sunt lu­cruri noi, au mai fost scrise de Tis­mă­neanu, ca­re vizitează totuşi iar, cu aceeaşi plăcere, istoria mică a nomenclaturii. Mai in­te­re­sant pică acum polemica sobră cu vulgata deloc inocentă de după revoluţie: „Geniul rău al lui Niculae Ceauşescu s-a numit ideologia comunistă, nu doar Ele­na. Ea a fost catalizatorul malefic, dar rolul prin­cipal l-a avut liderul absolut al unui sis­tem ilegitim şi criminal“. Cât des­pre pre­cizia de bisturiu cu care defineşte moş­tenirea ultimului lider comunist, ea e cu adevărat frisonantă: în urma lui Cea­u­şes­cu, spune Tismăneanu, „a rămas o vi­ziu­ne autarhică despre istoria naţională. A ră­mas un climat al suspiciunii. A ră­mas ta­ra cea mare a culturii politice ro­mâ­neşti de azi, anemia spiritului civic. A ră­mas ten­dinţa de a transforma com­plexele de infe­rioritate în opusul lor. Au rămas cli­en­te­lismul şi corupţia, dispreţul pen­tru inte­lec­tuali, aversiunea pentru va­lorile liberale“.

Vladimir Tismăneanu a coordonat celebrul Raport de condamnare a comunismului, prezentat oficial de preşedintele Băsescu în decembrie 2006. E ipostaza care l-a fă­cut cunoscut în România la o scară de ne­atins doar pe seama consistenţei sale şti­inţifice, recunoscute internaţional. Dar şi demonizat cu asupră de măsură. Stau măr­turie măcelurile neobosite de pe forumuri. Vor fi cândva, ele însele, studii de caz.

Tismăneanu îşi locuieşte însă confortabil con­vingerile. O făcea şi când era doar po­litologul anticomunist cu trecut comunist, şi când trăgea masca de pe statuia me­sia­nică a lui Ion Iliescu, o face şi acum, când ocu­pă o poziţie de vârf în aşa-numitul grup al „intelectualilor lui Băsescu“. La el nu există echivoc, există însă evoluţie în linia convingerilor politice. A nu as­cun­de asta e un principiu, pe care îl rea­min­teşte şi în Cartea preşedinţilor, legat de cel mai dramatic element din ecuaţia pro­priei credibilităţi: ascendenţa.

„Am scris împotriva represiunii co­mu­niste nu pentru a mă absolvi, nu ca o for­mă de penitenţă, ca un exerciţiu de au­topurificare, ci pentru că acestea sunt convingerile mele profunde, cât se poate de sincere. Am crescut într-o familie de co­munişti antifascişti. Cei mai mulţi pri­e­teni veneau din acest mediu. Am înţeles, citind enorm, stând de vorbă cu oameni care au cunoscut ambele sisteme to­ta­litare, că există afinităţi şi similitudini adânci între comunism şi fascism. Pen­tru mine, astăzi, a fi antifascist onest în­seamnă a fi şi anticomunist. La fel, un an­ticomunist democrat are obligaţia mo­rală de a fi antifascist.“

Cartea preşedinţilor curge cursiv şi sistematic. De la Ceauşescu la Băsescu, dar trecând în revistă şi interimari, şi potenţiali ocu­panţi ai fotoliului de la Co­tro­ceni, ori numai parţial asimilabili, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinţii Ro­mâniei vin şi ies din scenă în ordine cro­nologică. În general vorbind, altminteri dia­logul îngăduie scurtături temporale su­culente, scapără de comparaţii, apropieri, contraste, ierarhizări. Toţi devin fas­ci­nan­te studii de caz, dar, în acelaşi timp, mi­ni-monografii ale variantelor de sistem po­litic între care balansează România până la tangaj, în căutarea echilibrului. Fac­tua­lul e adesea pus în valoare de contra­factual (ce fel de preşedinţi ar fi fost Ni­colae Manolescu sau Corneliu Coposu), în­tr-o savantă logică deductivă, hrănită pe de­desubt din substanţa vocaţiei pe­da­go­gice a lui Tismăneanu. Pentru că scopul fi­nal al acestei etalări de erudiţie istorico-politică este să provoace în mintea ci­ti­torului urgente clarificări.

Îndrăznesc să spun că vor profita de a se fi supus acestui exerciţiu subtil şi adepţii opi­niilor celor doi interlocutori, şi opo­nenţii, dar mai ales indecişii. //

// VLADIMIR TISMĂNEANU, CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU,

// Cartea preşedinţilor

// Editura Humanitas, 2013, 238 pag.