Salvarea memoriei

Publicăm în continuare prefaţa scrisă de Vladimir Tismăneanu la volumul lui Igor Caşu Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, apărut recent la Editura Cartier.

Igor Caşu a scris o carte extrem de ne­ce­sară, mai cu seamă acum, când memoria traumelor provocate de comunism începe să se evapore, iar martorii vremurilor to­talitare se împuţinează de la un an la al­tul. Istoricul depune mărturie în cadrul unei indispensabile pedagogii a memoriei. El este convins că, în absenţa unui exor­cism prin cunoaştere, spectrele trecutului vor continua să bântuie imaginarul co­lec­tiv, să-i ademenească pe naivi şi să-i în­șele pe cei care nu-şi exercită suficient sim­ţul critic: „Această carte este adre­sa­tă de aceea mai mult generaţiei tinere de­cât nostalgicilor din generaţiile mai în vâr­stă. Ti­nerilor, în rândurile cărora asis­tăm astăzi, la 22 de ani de la colapsul URSS, la reproducerea nostalgiei faţă de regimul comunist sovietic, deşi ma­jo­ri­tatea dintre tineri nu au avut experienţa de a trăi sub co­munism sau erau prea mici ca să înţeleagă ceva“.

Teza principală, cu care sunt in­tegral de acord, susţine con­ti­nui­tatea statului ideocratic-po­liţist, a unui despotism pentru care orice licărire a simţului realităţii (spre a utiliza conceptul lui Isaiah Berlin) era o manifestare subversivă: „... re­pre­siu­nea poli­tică nu a fost caracteristică doar perioadei staliniste, aşa cum cred încă foarte mulţi. Regimul sovietic a etichetat şi tratat drept crimă politică orice ma­nifestare mai mult sau mai puţin des­chisă împotriva sa şi mult după moartea lui Stalin“.

Există şi în România destui care, fie din ci­nism, fie din crasă ignoranţă, sunt gata să pună capăt unei încă prea timide con­fruntări cu trecutul. Acestora, Igor Caşu le dă o replică excelentă: „Dacă anumite ca­tegorii ale tineretului de azi vor cum­va să se re­vină la ceea ce a fost înainte de 1989, să încerce mai întâi să răs­pun­dă la întrebările următoare. Ar accepta oare cineva să fie deportat în vagoane pen­tru vite împreună cu familia la zeci de mii de kilometri în Siberia, unde nu-i aşteaptă nimeni şi unde vor îndura frig, foame şi tot felul de umilinţe? Unde poate de fapt să nu mai ajungă, după un drum de 2-3 săptămâni în plină arşiţă de vară, fără apă şi hrană. Ar accepta o persoană sau alta să îndure foame pentru că aşa vrea statul sovietic, să-l omoare prin în­fometare pentru că nu a manifestat dra­­goste neţărmurită faţă de «marele Sta­lin» şi cauza dictaturii proleta­ria­tului, de fapt a unei clici cinice de la con­du­cere? Sau să fie de acord cu exe­cu­ta­rea imediată a părinţilor şi bunicilor pen­tru simplul fapt că aceştia deţineau câ­te­va hectare de pământ pentru a-şi în­tre­ţine cinstit, prin muncă asiduă, fa­mi­lia? Sau să fie executate rude care au fost prin vo­ia sorţii lideri de comunitate în pe­rioada interbelică sau membri ai par­ti­delor politice?“. Întrebările sunt cât se poa­te de pertinente şi invită la luci­di­ta­te isto­rică şi decenţă etică. Ar putea fi pu­se şi celor care, în România ori aiurea, se ob­sti­nează să ne vorbească despre „di­men­siu­nea po­zi­tivă“ a comunismului: me­ciu­rile de fotbal, piloţii eroici, expediţiile geo­lo­gice şi pro­ducţia de cocs pe cap de lo­cui­tor...

Cu alte cuvinte, amnezia deliberată duce la abolirea moralităţii publice. Negarea cri­minalităţii intrinseci a totalitarismelor, fascist şi comunist, ţine de ceea ce gân­di­torul român Andrei Pleşu a diagnosticat drept „obscenitatea publică“. O demo­cra­ţie fără memorie este una lipsită de fun­dament, sortită să repete multe dintre ero­rile trecutului. Este surprinzător că acest lucru a fost înţeles în America Latină şi Africa de Sud, dar continuă să fie subiect de interminabile controverse în lumea postcomunistă.

Din prima clipă, regimul sovietic a fost unul ilegitim, ostil ideii de legalitate, vis­ceral opus statului de drept, desconsiderat şi atacat drept un „moft burghez“. Impus cu forţa în ceea ce s-a numit RASSM (Re­publica Autonomă Sovietică Socialistă Mol­dovenească) în stânga Nistrului şi apoi Ba­sarabia-RSSM, a urmărit copierea me­ca­nică a modelului bolşevic: militarist, auto­ritar, vertical, ultracentralizat. Individul trebuia anihilat ca entitate autonomă. Ideo­logia era singura sursă de pseudo­le­gi­timitate. Iar această ideologie era echi­va­lentă cu mereu redefinita „linie generală a partidului“, cu ale ei imprevizibile, ame­ţitoare zigzaguri. Igor Caşu este un cu­nos­cător admirabil al literaturii despre religii politice şi totalitarism. Perspectiva sa este una liberal-democratică, de inspiraţie aro­niană. Nu se lasă influenţat de acele mode care pun accentul pe o istoricitate im­per­sonală, pe social în detrimentul po­li­ti­cu­lui, ca şi cum cele două ar putea fi cumva se­parate. În Moldova sovietizată, politicul a dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu acceptăm acest fapt, ne­glijăm chiar natura sistemului. Iar po­liticul era el însuşi impregnat de ideo­lo­gie.

Istoricul oferă un zguduitor tablou al unei represiuni obsesive. Prigonirea celor desemnaţi drept „inamici“ (obiec­tivi sau subiectivi) era înscrisă în codul genetic al regimurilor co­muniste. Ca politolog interesat de cauzele, dinamica şi consecinţele Marii Terori stal­i­niste, am aflat lucruri revelatoare despre modalităţile specifice ale sociocidului în RASSM. La fel, nu poţi citi fără să fii şocat paginile despre ororile din anii de după război.

Cine crede că moartea lui Stalin a trans­format sistemul se înşală. Evident, a avut loc o „înmuiere“, prin comparaţie cu te­roarea isterică din anii dictatorului ab­solut, dar instituţiile au rămas aceleaşi. Fas­cinantă mi se pare analiza perioadei mar­cată de Raportul Secret, reverberaţiile spre marginea imperiului ale seismului pe­trecut în centrul moscovit: „Anul 1956 este însă nu numai apogeul desta­li­ni­ză­rii, dar şi începutul unei restalinizări parţiale, odată ce regimul înţelege că cri­minalizarea perioadei staliniste şi a lui Stalin riscă să delegitimeze întreg sis­te­mul comunist“.

Este exact ce se întâmpla la Bucureşti: no­menclatura intră în panică, se teme că în­treg edificiul se poate nărui, se iau măsuri aspre pentru a preveni „haosul şi anar­hia“. Sunt denunţate „stihia mic-bur­gheză“ şi „liberalismul putred“. Cazul Re­publicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (patru cuvinte, patru minciuni, cum spu­nea Boris Souvarine despre URSS) lu­mi­nează dinamica politică şi intelectuală din celelalte state ale „măreţei Uniuni“.

Poststalinismul în Moldova nu a însemnat de fapt decât o critică parţială a moş­te­nirilor perioadei precedente. Cum ar fi putut fi altfel, când Leonid Brejnev însuşi fusese satrapul local în timpul re­pre­siu­nilor postbelice? În ultimul capitol al lu­crării atât de importante, Igor Caşu res­pinge, cu argumente documentare im­pa­rabile, mitul unei liberalizări reale. Is­to­ria pe care o propune Igor Caşu este una com­prehensivă, totală, care refuză frag­men­tarizările reducţioniste. Evident că au exis­tat momente de răscruce, fracturi, cezuri, dar ele nu au rezultat într-o soluţie de con­tinuitate, deci într-o veritabilă discon­tinuitate în privinţa permanentei re­pre­siuni. Faptul că se evidenţiază persistenţa represiunii, după 1956, până la schim­bările iniţiate de Mihail Gorbaciov (şi, chiar atunci, cu multe ezitări şi reculuri), re­prezintă o schimbare de paradigmă in­terpretativă. Aici văd eu similitudinea din­tre abordarea propusă de Igor Caşu şi ace­ea din Raportul Final al Comisiei Pre­zi­denţiale pentru analiza dictaturii co­mu­niste din România.

Deopotrivă erudită şi accesibilă, impresionanta sinteză oferită de Igor Caşu vine să umple un gol istoriografic regretabil şi nejustificat. Acum nu va mai fi posibil să spui „n-am ştiut“ ori „nu cu­nosc subiectul“. Ceea ce a realizat în chip admirabil Igor Caşu înseamnă o re­cu­pe­rare a unui adevăr prea mult timp ocultat şi desfigurat, o împlinire a acelui deziderat pe care Anna Ahmatova, Monica Lo­vi­nes­cu şi Nadejda Mandelstam l-au numit sal­varea memoriei. Închei această scurtă pre­faţă reluând cuvintele marelui scriitor iugoslav Danilo Kiš: „Consider că istoria universală a infamiei o constituie secolul XX cu ale sale lagăre de concentrare – cele sovietice în primul rând. Infamia în­seamnă că în numele ideii unei lumi mai bune, pentru care întregi generaţii au pie­rit, în numele unei idei umaniste, să cons­truieşti lagăre şi să le ascunzi exis­tenţa, distrugând deopotrivă oamenii şi visurile lor intime legate de o lume mai bună“.

Washington, DC, 23 octombrie 2013

IGOR CAŞU - Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956 (Editura Cartier, Chişinău, 2014)