Pe aceeași temă
Parlamentul European a fost întotdeauna instituţia cea mai vocală - nu doar la nivel european, ci şi la nivel mondial - în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale peste tot în lume.
În Uniunea Europeană nimeni nu mai contestă ideea conform căreia toate persoanele se nasc egale şi sunt înzestrate cu drepturile inalienabile. Urmând argumentul exprimat atât de elocvent în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, putem afirma că acestea sunt „viaţa, libertatea şi căutarea fericirii“. Viaţa, libertatea şi capacitatea de a-ţi împlini aspiraţiile alcătuiesc miezul demnităţii umane şi definesc domeniul acoperit de drepturile omului. Pentru noi, europenii, ele definesc baza activităţii noastre politice.
Aşa cum spunea C.S. Lewis la începutul anilor ‘40, când Europa trecea printr-unul dintre cele mai tragice momente ale istoriei sale, „este uşor să crezi că statul are numeroase componente - militar, politic, economic etc. În realitate, lucrurile sunt mult mai simple. Statul există doar pentru a promova şi a proteja fericirea oamenilor. Un soţ şi o soţie stând la poveşti la gura sobei, un grup de prieteni care se întâlnesc într-un bar să joce Darts, un bărbat care citeşte o carte în camera sa sau care sapă în grădină - iată pentru ce există statul. Şi dacă nu servesc la sporirea şi prelungirea acestor momente, atunci toate legile, parlamentele, armatele, curţile de justiţie, poliţiile şi economiile sunt o pierdere de vreme“.
Structurile politice care au apărut în Europa după al doilea război mondial au reafirmat această solicitare. În Vest, statele democratice au căutat o integrare graduală drept cea mai bună metodă de a promova şi proteja „fericirea de zi cu zi“ a cetăţenilor lor. Integrarea europeană a ajutat la asigurarea păcii, la promovarea dezvoltării economice şi sociale, la respectarea libertăţilor fundamentale. Era obiectivul care stătea la baza politicii. De cealaltă parte a Cortinei de Fier, obiectivul era unul diferit. Era mult mai probabil ca un soţ şi o soţie să şoptească cu teamă decât să povestească liber. Prietenii nu puteau să se întâlnească în baruri decât arareori, temându-se de consecinţele pe care le-ar întâmpina dacă s-ar manifesta sau exprima liber. Alegerea unei cărţi de citit era limitată, iar faptul de a avea o cameră sau o grădină proprie era mai degrabă un privilegiu decât un drept. În blocul comunist, obiectivul structurilor de stat nu era sporirea sau protejarea fericirii oamenilor. Structurile statului serveau ca modalităţi de opresiune, ignorând demnitatea umană. Respectul pentru drepturile omului era elementul principal care marca diferenţa dintre cele două blocuri.
Astăzi, la adăpost de ameninţarea unui război continental sau (să sperăm) mondial, viaţa europenilor este pusă sub semnul respectului acestor drepturi fundamentale. Cu toate acestea, este în continuare datoria noastră să promovăm şi protejăm „fericirea de zi cu zi“ a oamenilor. Instituţiile europene au şi ele un cuvânt de spus în acest domeniu - cu mijloace ce sunt mai eficiente la nivelul Uniunii decât la nivel naţional sau local. Un student care urmează cursurile unei universităţi în altă ţară UE, doi cercetători din ţări membre ale UE diferite, care lucrează fără constrângeri într-o a treia ţară, un om de afaceri care îşi alege în mod liber domeniul de activitate şi îşi poate propune serviciile în orice stat membru al Uniunii - iată motivul existenţei instituţiilor UE.
Printre acestea, Parlamentul European, care reprezintă 500 de milioane de europeni, are o poziţie unică, care îi permite, prin politicile sale, să promoveze şi protejeze „fericirea de zi cu zi“ a europenilor. Acesta se asigură că politicile sale răspund aşteptărilor cetăţenilor, sunt influenţate de ei şi că politicienii sunt într-un dialog constant cu poporul. Parlamentul European este o instituţie cheie pentru poziţionarea drepturilor omului în centrul politicii europene. Aceasta se întâmplă prin punerea cazurilor individuale pe agenda politică, dar mai ales prin crearea mecanismelor prin care politicienii şi responsabilii - atât europeni, cât şi naţionali - sunt sensibilizaţi în munca lor faţă de respectul acestor drepturi şi valori fundamentale. Cu toate acestea, nu trebuie să subestimăm faptul că ceea ce C.S. Lewis numea „fericirea de zi cu zi“ a europenilor este în prezent bazată pe un spectru mult mai larg de aşteptări de ordin social, economic şi politic, codificate în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Totuşi, Parlamentul European joacă şi un alt rol în promovarea şi protejarea drepturilor omului. E vorba despre afacerile externe ale Uniunii, deoarece drepturile fundamentale sunt cel mai adesea încălcate în afara graniţelor UE. Astăzi există încă foarte multe locuri în care numeroase persoane plătesc un preţ prea mare pentru faptul că apără demnitatea umană.
Pe parcursul ultimelor luni, am asistat la manifestarea a milioane de persoane în favoarea libertăţii de expresie, egalităţii fundamentale şi a respectului pentru statul de drept. Ceea ce a stârnit evenimentele din vecinătatea noastră sudică a fost lipsa de respect sistematică pentru „fericirea de zi cu zi“ a persoanelor. Aşa a ajuns Mohamed Bouazizi pe culmile disperării. Tot lipsa de respect a împins milioane de cetăţeni la acţiuni extraordinare pentru apărarea demnităţii umane.
Lumea şi Europa au fost martore la această lipsă sistematică de respect ani, dacă nu chiar decenii de-a rândul. O vedem încă în numeroase ţări din Africa, Asia, dar chiar şi de pe continentul european. Disidenţa, curajul civic, gândirea independentă sunt încă pedepsite în multe locuri de pe cuprinsul planetei. Libertatea de religie, egalitatea între bărbaţi şi femei, respectul pentru drepturile minorităţilor sunt în continuare doar simple sloganuri în prea multe ţări. Pedeapsa cu moartea, tortura, violul ca armă de război sunt în continuare unelte la care multe regimuri recurg.
Parlamentul European a fost întotdeauna instituţia cea mai vocală - nu doar la nivel european, ci şi la nivel mondial - în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale peste tot în lume. Ca atare, pe durata mandatului meu de preşedinte, mi s-a încredinţat o obligaţie importantă, pe care am trat-o ca o prioritate. Astfel, drepturile omului au fost principiul care a ghidat toate vizitele mele în afara Uniunii, fie că a fost vorba de China, Rusia sau Egiptul de dinaintea revoluţiei. Pot să mă mândresc cu faptul că, prin eforturile noastre comune, Parlamentul European a devenit o a doua casă pentru disidenţii, activiştii din opoziţie şi apărătorii drepturilor omului de pe tot globul s-au putut exprima liber, mărturiile lor reverberându-se şi dând contur unor politici concrete. În calitate de preşedinte al Parlamentului European, am considerat că este datoria mea să mă exprim în numele celor oprimaţi şi persecutaţi. Întâlnirile cu apărătorii drepturilor omului şi societatea civilă plasate înaintea întâlnirilor cu autorităţile a devenit o practică obişnuită a vizitelor în exteriorul Uniunii. Acest fapt ne-a oferit legitimitate, iar persoanelor pe care le-am întâlnit, o voce puternică în dialogul cu autorităţile, o speranţă de schimbare şi încrederea adusă de faptul că nu s-au simţit uitaţi.
Nu voi uita niciodată cât de important a fost pentru noi, cei din opoziţia anticomunistă, să ştim că lumea nu ne-a uitat. Ştiu că cititorii revistei 22 înţeleg şi ei importanţa acestui fapt. De aceea, promovarea şi protecţia drepturilor omului trebuie să primească o atenţie egală atât în interiorul Uniunii, cât şi în exteriorul ei.
Jerzy Buzek, deputat european polonez, a fost preşedintele Parlamentului European (2009-2012) şi prim-ministrul Poloniei (1997-2001).
