O altfel de Grecie

Codrut Constantinescu | 03.08.2021

A mânca pizza sau spaghetti în Grecia reprezintă o adevărată trădare culinară, care nu se iartă cu una, cu două.

Pe aceeași temă

Românii mișună prin Grecia chiar și în aceste vremuri și sunt de înțeles. Raportul între prețurile practicate de eleni și condițiile, de tot felul, este imbatabil. Asta, dacă nu sunt dependenți de tonele de mâncare de la all-inclusive-ul bulgăresc. A te îndopa o săptămână pentru a avea de unde să slăbești un an. În această vară, am hotărât să descoperim o altă insulă din Arhipelagul Ionian. Am petrecut clipe minunate în Corfu și Lefkada, doream să continuăm cu perla arhipelagului, Zakynthos. Miticul Zakynthos. Mitic pentru turistul român. Am petrecut o săptămână intensă aici, dar cum suntem adepții întoarcerilor line în țară, am decis să descoperim și alte colțuri ale bătrânei, dar fascinantei Elade, mai puțin străbătute de turistul român. Înainte de a ajunge la Litochoro, de unde doream să urcăm pe Muntele Olimp, împrejurarea a vrut să ne oprim în orașul-port Volos pentru o noapte. Am condus două ore din Kylini, micul port care asigură tranzitul maritim spre și dinspre Zakynthos și Cefalonia, am trecut din nou peste minunatul pod Rion-Antirion, care asigură legătura între peninsula Pelopones (epicentrul Războiului de Independență) și Grecia continentală, traversând golful Corint, unul dintre cele mai lungi poduri, susținut prin cabluri de oțel. Podul are o lungime de 2.880 de metri și a fost deschis traficului rutier în vara anului 2004, când Grecia găzduia Jocurile Olimpice de vară, ce reveneau acasă[1]. Taxa pentru a-l traversa este destul de mare (13,5 euro), dar merită toți banii. Este cel mai frumos pod pe care l-am văzut și chiar este o mare realizare, având în vedere terenul accidentat al malurilor, apele adânci și activitatea seismică din zonă. A fost proiectat și construit de un consorțiu franco-elen, condus de firma franceză Vinci. Numele oficial al impresionantei construcții este Podul Charilaos Trikoupis (1832-1896), după numele omului politic grec, premier de șapte ori, din 1875 până în 1895, care a avut primul ideea construirii lui. Finanțele elene din întreg secolul XIX erau paupere și nu au permis o astfel de întreprindere îndrăzneață.[2] Nu sunt sigur dacă ar fi existat și mijloacele tehnice pentru așa ceva atunci.

Volos

Am condus cu grijă și încântare pe serpentinele sudului Aetoliei. Uneori, credeam că sunt între Predeal și Brașov. O amintire de neuitat, să conduci pe șosele pustii, iar în dreapta ta să îți surâdă marea elenă, care se unea imperceptibil cu cerul, o tranziție imposibil de definit cu claritate- unde se termina marea, unde începea cerul? De aceea este nevoie de un copilot atent, care să-ți aducă aminte să te concentrezi la drum și să nu te apuci să scrii versuri. La Volos găsim o cazare destul de scumpă, dar nu în centrul orașului, ci cumva spre periferia colinară, unde era disponibil un apartament într-un imobil. Pentru a ajunge acolo am avut nevoie de nervi tari, pentru că aplicația-minune ne-a ghidat prin niște străduțe foarte strâmte, când ar fi putut la fel de bine să ne ghideze pe șoseaua principală. Câțiva eleni toropiți de căldura de la ora 16 ne priveau cu interes și neîncredere. Puțin probabil să fi văzut vreodată o mașină înmatriculată în Valahia. Patroana complexului ne-a dat întâlnire chiar în fața imobilului. Bâjbâind, am reușit să descifrez numele pensiunii, scris în alfabetul elen (pe viitor va trebui să învăț să deslușesc și scrisul de mână, nu numai majusculele). Am răsuflat ușurat. Trecusem o adevărată probă inițiatică. Apartamentul avea o vedere impresionantă asupra golfului Pagastikos și orașului Volos. Mai mult, gazda, după ce ne-a dat codurile, ne-a spus că în frigider ne așteaptă, din partea casei, niște sticle de apă, sucuri și, mai mult, ceea ce am apreciat cel mai mult, două mici doze de bere rece, pentru care i-am rămas profund recunoscător. Știu că le plăteam tot noi, dar câți dintre horecarii români s-ar gândi să abandoneze cinci șase euro din profit pentru a-l mulțumi pe oaspete? Volos este cel de al șaselea oraș din punctul de vedere al populației din Grecia (țară totuși cu numai 11 milioane de locuitori) și se află situat între Atena și Salonic, principalele centre urbane ale țării, fiind și capitala Magnesiei, o comunitate regională din Tesalia, având o populație de aproximativ 150.000 de locuitori. Nu am stat mult în apartament, căci ne era foame, așa că am coborât în port. Din povestirile lui Panait Istrati știu că în aceste porturi sudice, mediteraneene (căci până la urmă toate aceste mici mări, Egee, Adriatică, Ionică, ce-și dau aere de independență, dau tot acolo, în Mare Nostrum) găsești viață adevărată, pulsul uman, energiile lui și nu aveam să dau greș nici de această dată. Încercând să parchez, am observat un grup de eleni care se strângeau într-o parte a portului. Aveau steaguri, erau nervoși. Soția a crezut că sunt niște onorabili cetățeni greci care s-au strâns să privească împreună apusul soarelui. Am surâs fin, căci mi-am dat seama că se organiza un miting. Am parcat și ne-am așezat la o tavernă cu specific italian. De regulă nu-mi place să mănânc pizza în Grecia, dar a trebuit să cedez presiunilor copiilor. A mânca pizza sau spaghetti în Grecia reprezintă o adevărată trădare culinară, care nu se iartă cu una, cu două. Dar mai degrabă îmi era sete și doream să sorb o halbă de bere rece. Taverna nu avea cum să nu aibă o bere elenă autentică, Mythos sau Alfa, îmi era egal. Înainte de a comanda, un lung șir de greci s-a pus în mișcare. Protestau la ceva sau la adresa cuiva, era clar. Amuzat, l-am întrebat pe tânărul ospătar despre ce era vorba. Iar el mi-a răspuns că se protesta „against” și a dus mâna la braț, mimând gestul vaccinării. Era previzibil. Greci liberi. Unul dintre protestatari, văzându-mă cum sorbeam mulțumit și arogant din halba mea, chiar s-a apucat să enumere argumentele sale, încercând să mă convingă. Din simpatie pentru energia și nervii săi, am ridicat degetul mare în semn de aprobare.

Puțin a lipsit să nu mă ridic de la masă și să-i urlu, de trei ori, singurul cuvânt elen care-mi venea in minte „Elefteria, elefteria, elefteria” (libertate, libertate, libertate). Amuzant este că acest elefteria a dat la noi noțiunea de lefter, o realitate atât de neplăcută pentru orice călător la sfârșit de concediu. A fi liber, dar a fi lefter sau a fi sclav și a fi bogat? Cooperarea româno-greacă este clară, preferând prima variantă. După ce protestul antivacciniștilor liberi s-a mai domolit, am avut ocazia să facem o plimbare pe bulevardul care înconjura portul. Am fost plăcut surprins de arhitectura clădirilor centrale. Orașul este unul nou, dar aceasta nu înseamnă că se caracterizează prin haos urbanistic. Toate blocurile, chiar și cele care aveau vedere spre port și mare, probabil cele mai râvnite și scumpe, aveau un regim clar de etajare (cred că P+3). Nici urmă de blocuri oribile de zece etaje, cum am văzut prin Constanța. La Volos chiar m-am simțit un turist autentic, orașul, chiar dacă foarte ofertant, fiind departe de a fi luat cu asalt de turiști. Un oraș elen autentic. Ajungând în dreptul frumoasei biserici ortodoxe, ne-am putut delecta și cu spectacolul unei frumoase mirese elene, care-și purta cu multă demnitate rochia albă peste tenul măsliniu. Poate fusese furată, căci nu am reușit să dibui mirele. Seara târziu, un spectacol pirotehnic de câteva minute m-a făcut să mă gândesc că poate artificiile erau în strânsă legătură cu mireasa din port. În fond, nici grecii nu sunt atât de diferiții de noi, mi-am spus. Mireasa furată urcase oricum într-un BMW negru de o sută de mii de euro. A doua zi dimineața ne programasem copiii la o policlinică privată din oraș, pentru efectuarea testului PCR, căci citisem că ei trebuie să intre în carantină 14 zile dacă revin dintr-o țară care se afla pe lista galbenă a Ministerului Afacerilor Externe. Acum Grecia s-a înroșit. Avusesem un schimb de e-mail-uri cu o asistentă, care mi-a răspuns foarte prompt la întrebările mele, aveam programarea la ora 11. Întreaga procedură de recoltare a probelor a decurs fără probleme, în mai puțin de un sfert de oră, iar rezultatele ne-au parvenit pe email, în aceeași după-masă. Am răsfulat ușurați, ambele au fost negative. S-a dovedit o mișcare inteligentă, căci la vama de la Giurgiu, ofițerul român a studiat două minute bune cele două teste, pentru a ne permite să intrăm pe teritoriul nostru național, strămoșesc.

Litochoro

Orășelul spre care ne-am îndreptat în ultima etapă a celei mai recente noastre aventuri elene a fost Litochoro. De la Volos nu am condus mai mult de o oră și jumătate, mai mult, am avut timp și să facem o scurtă baie la plaja Gritsa, una destul de modestă dacă este să o compari cu cele din Zakynthos. Era o plajă acoperită cu pietriș ordinar. Nici apa Mării Egee nu era foarte spectaculoasă, dar efectul a fost cel scontat- ne-am răcorit. Plaja era populată aproape în exclusivitate cu eleni. Era duminică după-masă, vremea era frumoasă, plaje cu duiumul, ce să faci altceva? Din nou am remarcat cum prețurile se ridicau la jumătatea celor practicate în destinațiile turistice cunoscute și recunoscute. De altfel, pe drumul către Volos am oprit la un popas turistic montan, aflat în Aetolia, pe la 850 de metri, pentru a ne dezmorți puțin picioarele și a bea o cafea. Chiar dacă tânărul angajat nu prea vorbea engleză, ne-am înțeles. Pentru două cafele, două înghețate și un mic suvlaki (fiicei mele i se făcuse foame) ne-a adus o notă de 10 euro. Am crezut că este o greșeală și i-am cerut să plătesc și pentru mâncare. Uimit, angajatul mi-a arătat nota, de fapt o bucățică de hârtie, vârâtă într-un păhărel (așa cum este obiceiul în multe localuri fără pretenții din Grecia). Întreaga consumație costase exact 10 euro. În Zakynthos aș fi plătit, fără îndoială, dublu. Dar cum ne săturaserăm de atâta soare și plajă, după-masa am decis să urcăm în zona montană a Litochoro și să descoperim pensiunea unde eram cazați. Ca de obicei, străduțele înguste ale localității au dat serios de furcă aplicației, dar și nouă. După o jumătate de oră de orbecăit, am reușit să descoperim un imobil frumos, un adevărat mini-bloc de trei etaje. Giorgios, proprietarul, ne-a condus în apartamentul care avea o sufragerie imensă și două dormitoare, cu o suprafață de cel puțin 80 de metri pătrați. „Masa din față este a dumneavoastră și puteți ajunge la ea fie folosind intrarea principală, fie the Greek way, adică să ieșiți pe geam”, ne-a spus Georgis, amuzant. Apartamentul era la demisol. Evident că de cele mai multe ori am folosit the Greek way. „Vă sfătuiesc să lăsați mașina aici, oricum totul în acest orășel se află la cinci minute distanță de mers pe jos”. Ceea ce ne-am și grăbit să facem. Litochoro s-a dezvoltat în mod similar cu Sinaia, în jurul mănăstirii ridicate de Sfântul Dionisos, dar nu a avut norocul să fie adoptat de către familia regală elenă, ca în cazul Sinaiei. Populația celor două este destul de asemănătoare, undeva la vreo 7.000 de suflete. Multe vile frumoase, un centru care se animă seara, cu multe taverne, o biserică din piatră de munte, ba chiar și sedii de bănci și poliție. Litochoro este punctul de pornire al alpiniștilor (dar nu numai) care pleacă spre Muntele Olimp, aflat în apropiere.

Mănăstirea Sfântul Dionisos (Agios Dyonisos Μονή Αγίου Διονυσίου εν Ολύμπω) de lângă Litochoro a fost ridicată de către sfântul Dionisos, în anul 1542, la o altitudine de 850 de metri. A fost asediată de mai multe ori de-a lungul celor patru secole de existență, zidurile de apărere ale incintei având rolul de a-i proteja pe sătenii din jur, aflați foarte aproape de litoralul nesigur al Mării Egee. A fost distrusă și reconstruită de mai multe ori, prima oară în 1821, de către pașa otoman de Ianina, din Epir, Veli Pașa. De altfel, întregul ansamblu seamănă foarte mult cu cele din nordul Bucovinei. În 1943, mănăstirea a fost distrusă de trupele germane, care au ocupat această parte a Greciei încă din 1940 (oricum zonele ocupate de Italia au fost preluate de germani după 1943, trupele italiene, foste aliate, fiind dezarmate, unele având un destin nefericit, murind prin insule, fiind folosite de nemți la tot felul de construcții de apărare). Întâi au bombardat mănăstirea, iar apoi au dinamitat-o, pentru a preveni folosirea ei drept refugiu și bază de suport logistic de către rezistența greacă (puțin probabil să fi fost cea comunistă). O nouă mănăstire a fost construită la cinci kilometri de cea distrusă de trupele Wehrmachtului, care s-a extins și poate fi vizitată, incluzând și un mic muzeu, care conține relicve și documente salvate de călugări în aprilie 1943. Mănăstirea Sfântul Dionisos se află în subordinea directă a Patriarhiei de la Constantinopol. Vechea mănăstire se afla într-un amplu proces de renovare, beneficiind de un proiect finanțat de către Uniunea Europeană, cu o valoare de aproximativ un milion de euro. În ciuda amplelor lucrări de reparații, un preot grec slujea vecernia. Muncitorii cred că erau cazați într-o aripă a ansamblului monastic. Un pepene uriaș era pus la rece în fântâna de piatră, care capta apele unui izvor de munte cristalin, unde m-am spălat pe față, seara fiind oricum foarte călduroasă. Remarcabil este respectul pe care îl au toți grecii față de orice resursă de apă. Et pour cause. După finalizarea lucrărilor de reabilitare, vechea mănăstire va fi unul dintre principalele puncte de atracție ale regiunii, sunt sigur.

Fiind atât de aproape de celebrul munte, am decis să urcăm măcar o parte din traseul E4, care ducea la Refugiul A. Nu am mai urcat pe niciun alt traseu montan în afara celor din România și eram curioși. Am lăsat mașina în parcarea de la Prionia și, cu rucsacurile pline de apă, haine și mâncare, ne-am pus în mișcare. Ravenele și cărarea aduceau destul de mult cu traseul Jepilor Mici sau Mari, însă căldura ne-a afectat serios și numai dârzenia copiilor ne-a făcut să ducem traseul până la capăt. E drept, doream să vedem cum arată refugiul A sau Refugiul Agapitos. Nu aveam mari așteptări, având în vedere refugiile din România, care mai toate sunt doar niște forme fără fond. Sunt refugii în care nu te poți refugia, la o adică, pentru că sunt baricadate, închise cu lacăte grele. Probabil, trebuie să ceri cheia de la stațiile de salvamont de la baza traseului. Dar dacă te prinde vremea rea, un scenariu foarte posibil, având în vedere schimbătoarea vreme de pe crestele noastre, ce faci? Suni după cheie? Spargi ușa cu berbecul? Refugiul Agapitos este în fapt o adevărată cabană cum nu prea există în România. Poți mânca vreo 4 sau 5 feluri de mâncare caldă, te poți caza, căci deține aproape o sută de paturi. E drept, au priciuri și opt paturi într-o cameră. Aprovizionarea cabanei se face prin intermediul unei mici caravane de cai, care a trecut pe lângă noi. Cineva scria pe un forum că nu ți se permite să intri în cameră cu bocancii. După ce am mâncat, ne-am hidratat și odihnit, drumul de întoarcere ni s-a părut mult mai ușor, chiar dacă la un moment dat părea să nu se mai sfârșească. La nici două sute de metri de Cabana Agapitos, fiica mea a descoperit un telefon mobil, uitat de un călător neatent. În interior se aflau și carduri, bani, probabil și vreun permis de conducere (nu îi pot înțelege pe tinerii de azi, care poartă în telefon toate aceste plasticuri atât de valoroase, identitar-financiare, și de ce le este lene să aibă un portmoneu serparat - cu cât i-ar putea îngreuna rucsascul, cu o sută de grame?). Astfel a apărut dilema - ce să facem cu telefonul? Îl luăm cu noi la coborâre și îl predăm la secția de poliție din Litochoro sau îl lăsăm acolo, pentru ca cel care îl pierduse să și-l recupereze, cumva. Am încercat să sunăm la ultimul număr dar rețeaua era indisponibilă. Evident că nu știam pe cine sunăm, fiind folosite caracterele mici ale alfabetulului grec, pe care nu le deslușesc. Sigur era un grec. Am hotărât să urc din nou la Agapitos și să las telefonul acolo. Mi se părea cea mai sigură soluție. Măcar grecii de acolo putea desluși identitatea neatentului. Coborând, l-am descoperit și pe tânărul grec, posesor de telefon pietrdut. Din cabană am auzit un urlet care s-a dovedit a fi numele proprietarului. Tânărul ne-a mulțumit recunoscător.

Întoarcerea

Întoarcerea din Elada este demotivantă, coincide în mare măsură cu sfârșitul concediului (cel pe care îl aștepți un an întreg, pentru a se scurge atât de repede), dar trebuie tranșată dintr-odată, fără regrete. Drumul cu mașina din nordul Greciei până în România nici nu este atât de lung, dacă îl compari cu cel dintre Oradea și Constanța (probabil că este cam același număr de ore) mai ales că întregul traseu din Grecia are loc pe autostrăzi și, în mod surprinzător, și o bună parte din segmentul bulgăresc, căci vecinii noștri par a se descurca mult mai bine decât noi la capitolul autostrăzi.

Mai mult, au deprins și tehnica sfredelirii muntelui pentru a realiza tuneluri. În 2018 când am urmat același traseu spre Lefkada, o altă insulă minunată a arhipelahului ionian, bulgarii lucrau la un tronson important al autostrăzii lor spre sudul Sofiei, pe care între timp l-au și finalizat, spre marea bucurie a șoferilor români, care acum pot goni nestingheriți ori spre casă, ori spre plajele fine ale insulelor sudice. Peisajele sunt frumoase, destul de aride și conducând prin această zonă, mi-am adus aminte de orele de Istorie a Balcanilor, un curs opțional pe care l-am urmat la Facultatea de Istorie din București, susținut de regretatul profesor C. Chiper și care ne purta prin toate războiale care au avut loc în zonă, pentru stăpânirea unor ținuturi departe de a fi bogate în resurse minerale sau câmpii fertile dar care prin melanjul etnic puteau (și au fost!) fi revendicate de orice stat balcanic. De Grecia, de Bulgaria, de Albania, de Serbia și culmea, prin nenumăratele sate de aromâni care erau odioniară în zona, chiar și de România. De altfel unul din motivele întrării noastră în aventura din 1913 a fost tocmai echilibrul balcanic. Privind în zare muchiile aride al munților Rodopi mă gândeam că aceste ținuturi au cunoscut multe drame, două razboaie balcanice și două mondiale, ceea ce nu-i puțin lucru plus nenumărate alte confruntări de mai mică amploare, între toate pașalele care au dominat autoritar și despotic zona, după cucerirea ei de către otomani și creștinii din zonă. Lăsând istoria la o parte, după șase ore de condus am simțit nevoia unei pauze. Copiii dormiseră în spate dar aveam nevoie de un Mc Donalds rapid. În apropierea Sofiei știam că se află o astfel de cantină universală, care îmi este atât de cunoscută, dar aplicația, mult mai inteligentă decât noi, ne-a îndreptat direct către centrul capitalei bulgare. Prima oară în Sofia, unde am petrecut mai puțin de o oră. Nu am cum să înțeleg cum aplicația a găsit cel mai apropiat restaurant tocmai în centru Sofiei, dar această-i o altă poveste. După ce l-am reperat, ne-am dat seama că mai aveam o problema - mașina trebuia parcată undeva. Spre groaza mea, căci încă mă bântuie poveștile cu politișitii bulgari care îi hăituie pe șoferii români (unde au dispărut primii nu îmi pot da seama căci în iulie 2021 aproape au fost inexistenți). După alte două tururi date centrului, am reperat un loc de parcare și ne-am încercat șansa. Mi-am zis „Dă-o naibii, o oră poate scap cu mașina ne-blocată, ne-atacată, ne-spartă, ne-dusă cu rampa”. Am comandat la casă iar tânărul bulgar a înțeles imediat ceea ce doream. Până la urmă, este aproape imposibil ca cineva care deservește un Mc Donalds să nu cunoască acceptabil limba engleză. Recunosc că mi-am înghițit sandviciul rapid și mi-am zorit familia să termine de îmbucat mai repede. În buzunare nu mai aveam decât vreo 30 de leva, totuși insuficient pentru operațiunea de a-mi salva autovehiculul. La întoarcere, am răsuflat ușurat, mașină ne aștepta cuminte. Nu i se întâmplase nimic. De bucurie, am plătit o moneda de două leva unei taxatoare, contravaloarea staționării unei ore. Retroactiv. Ne-a mai trebuit o jumătate de ora pentru a ieși din Sofia, timp suficient pentru a observa capitala bulgară. Departe de a fi fanul Bucureștiului, chiar dacă am petrecut în Capitala României mai bine de cinci ani, la studii, recunosc că arată mult mai bine decât Sofia. Oarecum mai îngrijit, mai bine asfaltat, mai coerent, cu mult mai multe blocuri comuniste reabilitate, care chiar dacă nu mai pot aduce farmecul de odinioară totuși oferă o imagine mai decentă decât griul comunist. Nu mi-am propus să revin în Sofia, e clar. Cam asta a fost povestea noastră. Cel puțin concediul din iulie 2021.

[1] dar îndatorând masiv Guvernul elen, contribuind la criza din 2008-2009, când Grecia a fost salvată de creditorii externi, diabolizați de partidele populiste și de stânga.

[2] Statul elen, nou-creat după 1830, a reușit să supraviețuiască numai în urma oferirii unui împrumut de către marile puteri care învinseseră represivul Imperiu Otoman.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22