Pe aceeași temă
Roșu. Roșu.
Căciulița îi acoperă ochii până la năsuc, dă din cap în stânga și în dreapta. Mama îl ține în brațe. Mai ține în brațe un ursuleț pe jumătate cât el, două sacoșe, o farfurie de plastic cu mâncare caldă pusă în brațe de un voluntar. În spatele ei, un alt copil de vreo 5 ani trage de un geamantan roșu, se împiedică, încearcă să țină pasul. Ea privește în gol și nu aude acel Vă pot ajuta cu ceva? adresat ei în limba ucraineană de către un voluntar binevoitor. Are ochii roșii, albastrul din ei nu prea se distinge. Pare că nu vede nimic. Doar merge în față.
Albastru.
Îl ține pe bebeluș ca pe o jucărie, ca pe ceva neînsuflețit. Nu poate să se miște din loc din cauza unui geamantan improvizat dintr-o sacoșă mare de rafie de un albastru țipător pusă peste o liză improvizată. Și începe să strige:
—Eu plec înapoi! Unde ați dus-o pe bunica? Unde mi-e bunica?
Încerc să îi explic despre regimul de pașapoarte și fluxuri diferite între cei cu acte biometrice și cele obișnuite.
—Plec înapoi! Vreau s-o văd pe bunica! Eu nu pot duce singură acest copil. Nu pot duce geamantanul acesta!
Pare că este o depresie postnatală, încerc să găsesc bunica la vamă, să le aduc împreună. Reușim să se vadă și să meargă în același loc, în tabăra de refugiați. Îi pun cartelă cu un număr românesc să putem vorbi.
O pierd din vedere la un moment dat. A doua zi aflu că au plecat înapoi în Ucraina. Telefonul ei sună ocupat.
Galben.
Zâmbesc ironic toți șase. Sunt de aceeași înălțime. Părinții și copiii lor adolescenți. Mă întreabă ce reprezintă acest autobuz roșu în care sunt îmbarcați și unde e debarcarea. Mă întreabă dacă s-a aprobat vreun acord la nivel european pentru statutul lor de refugiați și dacă pot pleca în Germania, acolo îi vor ajuta colegii de la o universitate unde tatăl a ținut lecții. Vin dintr-un Kharkiv bombardat. Fetița lor Vera („credință” se traduce) îmi cere numărul de telefon. I-l dau și-i spun că va veni vara și vom merge la mare.
—Acasă?
Mama ei îi răspunde:
—La care casă?
Din nou zâmbesc ironic.
Băiatul cel mare ține o cușcă de plastic galbenă. Cine este acolo? îl întreb.
—Hamsterul nostru Pufi.
Verde.
—Vă rog, nu plecați, vă rog explicați‑mi ce înseamnă să semnez o cerere de azil? Unde mă vor duce? Îmi este foarte teamă. Acolo, la graniță, oamenii spun lucruri, spun să nu mergem în România, că ne pierdem și ne vând organele. Eu nu i-am arătat că am pașaport, pașaportul meu este rusesc. Stau de o viață în Ucraina, dar sunt cetățean rus. Mi-era teamă că nu mă vor lăsa să plec și mă vor bătea la graniță. Am trei copii cu certificate de naștere ucrainene. Mi-e teamă că mi-i vor lua dacă plec din România spre Italia. Am o prietenă acolo. A spus că mă ajută. Doar să ajung. Dar ajung?
A ajuns! Ne-a trimis poze cu rucsacurile lor verzi identice la tot grupul de patru.
Portocaliu.
Primul cort de culoare portocalie încălzit instalat lângă graniță în a doua zi de la începutul exodului.
Este altceva să te așezi pe jos într‑un spațiu amenajat special pentru tine, pentru statutul tău de acum, statut de popor migrator care nu-și construiește case, ci face tabere.
Pe de altă parte, înăuntrul acestui cort înțelegi că este ceva temporar și va trece și oamenii s-au străduit.
În acea zi bătea soarele și fețele celor de dinăuntru păreau să lumineze.
Fețe de toate culorile – studenți din India, ucraineni, turkmeni.
Culoarea întinsă.
Un amestec de culori, o explozie intră ca o săgeată în holul hotelului, mașina a rămas cu farurile aprinse îndreptate spre ușile hotelului! O femeie de o frumusețe copleșitoare, la fel ca și disperarea de pe fața ei! Pune întrebarea în engleză recepționerei:
—Free room?
Recepționera deschide larg ochii pentru că nu poți spune NU.
Sărim repede spre ea și o întrebăm dacă la două noaptea are unde să găsească lenjerie curată că ne descurcăm fără camera noastră.
Și explozia aude DA.
I se lasă umerii, se uită la noi, ne aruncăm una în brațele celeilalte și stăm așa câteva secunde.
Zi de zi cioburi de destine care formează un caleidoscop al personalităților, toate imprimate în inimă. Inimă, te rog, nu exploda, bate, te rog, să îi putem ajuta.
Sunt un spărgător de gheață. Sunt într-o expediție arctică. Nu întrebați un om în expediția arctică și când se va întoarce. Sunt prea mulți factori decisivi. Uneori mergi cu câinii, alteori cu renii, altă dată tragi tu sania. Este foarte natural în condițiile date.
Sunt un spărgător de gheață. Mă mișc încet între munții de gheață din jur. Și știu că partea cea mai întunecoasă nici nu se vede.
Asta i-am povestit unei mame, tânără doctoriță, care a condus trei zile prin Ucraina cu copil de doi ani și bunica sa hipertensivă pe care am luat-o de la graniță.
S-a odihnit o zi și a pornit mai departe, tremurând întruna. Tot ce spunea: Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! Vă voi răsplăti. Voi reuși într-o zi...
M-a sunat la câteva ore după plecare. Era la poliție. S-a răsturnat cu mașina în șanț. Le explicăm polițiștilor povestea ei. Erau foarte amabili. O ajută să se cazeze peste noapte. Îi vor repara mașina mâine. O linișteam cum puteam la telefon în timp ce telefonul îmi semnala încă două familii care se apropiau de graniță cu un copil de o lună, respectiv cu gemeni de 3 luni.
Și o aud spunând:
—Eu sunt un spărgător de gheață. Eu merg înainte încet. Eu voi reuși.
Ecaterina, vom reuși. //
Fotografii de Remus Tiplea corespondent National Geographic.
*Anastasia Staicu este fondatoarea Seneca Anticafe, Editura Seneca și Seneca Ecologos. De zece zile este în Vama Siret.
