Pe aceeași temă
Ca de obicei, (re)citisem cartea: căci de fiecare dată, la volumele de poezie, am cel puţin două lecturi. Una de, aşa zicând, acomodare; alta de familiarizare şi aprofundare critică. Teodor Dună ieşise binişor din acest dublu examen, iar cronica pe care urma s-o scriu (şi pe care ceva sau altceva din programul meu o tot bloca) avea să fie preponderent pozitivă. Dovada cea mai clară este că am menţionat de-a viul printre apariţiile importante ale anului trecut, în materie de poezie. Cumva, m-am şi bucurat că un tânăr poet poate da o carte notabilă.
Dar lucrurile şi secvenţele ciudate continuă, devenind suită. Aveam două exemplare din acest volum. Pe unul l-am împrumutat cuiva şi împrumutat a rămas; altul a fost de negăsit. Trebuia să fie pe raftul unde-l pusesem. Nu era acolo. Am luat bibliotecile raft cu raft; de-a viul se scursese parcă prin podea (recunoaşteţi deja obsesiile imaginare ale poetului nostru) şi se făcuse una cu pământul. A trebuit să alerg să-mi procur un al treilea exemplar, pe care acum îl ţin bine lângă mine, să nu fugă din casă într-o direcţie necunoscută şi cu o viteză neprecizată...
Să facem un pas aparent lateral faţă de această poveste. Zilele trecute am recitit volumul nou al unui mare poet, de formulă vizionară. Cu cartea lui n-am avut absolut nici o problemă, iar partea întâi a cronicii la ea a plecat ca din ţeavă de tun spre Observator cultural. Ne întoarcem la istoria noastră. Ieri, procurând şi ţinând în mâini al treilea exemplar din de-a viul lui Teodor Dună, citind pentru a treia oară această carte de poezie, deodată mi s-a făcut ruşine.
Şi deodată am înţeles bizara suită şi semnificaţia pe care pot (şi nu, nu că pot; am datoria) să o extrag din ea. Pentru un critic raţional, cum sper că sunt, este o explicaţie mulţumitoare: nici mistică, nici agnostică, nici prea metafizică, nici prea prozaică. A fost, cred, nevoie de o mare poezie vizionară pentru obţinerea unui efect de contrast. Pentru a mă ajuta – şi a-l ajuta, implicit, şi pe Teodor Dună – să înţeleg(em) un lucru simplu, dureros, dureros de simplu. În de-a viul, el scrie o poezie oarecare.
Şi nu mă voi răzbuna acum pe un poet atât de promiţător, unul dintre cei mai serioşi din generaţia lui şi pe care l-am întâmpinat sărbătoreşte la debutul editorial. Dar aş vrea să-i dau şi eu o dată dreptate colegului Paul Cernat, în acea polemică pe marginea literaturii tinere în care am schimbat atâtea argumente şi ne-am oferit reciproc mai multe valuri de săgeţi decât în filmul 300. Să ridicăm puţin miza, Tânărule Scriitor generic, mereu promiţător, adesea dezamăgitor în comparaţie cu cei mari.
Dacă am ridicat miza cu Dinescu şi cu Blandiana, nu e corect să o ridicăm şi în cazul lui Teodor Dună? Haideţi, dragi tineri autori, să recapitulăm ce înseamnă, ce poate însemna, poezie mare; şi ce înseamnă, ce poate însemna, poezie oarecare.
Poezia mare are o structură, fie ea închisă ori deschisă. Poezia oarecare a lui Teodor Dună nu are. Poezia mare este memorabilă: la ani de zile de la lectura unei strofe o ţin foarte bine minte. Poezia oarecare a lui Teodor Dună am citit-o, ieri, pentru a treia oară. Nu mai ţin minte din ea nimic, în afara unei imagini de un copleşitor ridicol involuntar, cu treizeci de miei atârnaţi de nişte degete. Poezia mare câştigă cu fiecare lectură. Poezia oarecare pierde, şi pierde dramatic. Poezia mare este inconfundabilă. Prin poezia oarecare plutesc, ca într-o supă, tot felul de bucăţele, versuri, imagini, pariuri şi „rezolvări“ lirice din poezia mare a altora. Poezia mare este mare nu numai pentru că o guşti, ci şi pentru că o înţelegi. Evident, nu e vorba de o înţelegere comună, de toată ziua şi de toată mâna – dar o înţelegi. Din absconsul Nichita Stănescu îmi place să cred că am înţeles câte ceva; din bolborositorul Ion Gheorghe sau din histrionul mistic Ion Mureşan, la fel. Din poezia oarecare a lui Teodor Dună risc să spun că nu înţeleg nimic. Câteva texte mai scurte, cu tânărul ieşit în aerul unui realităţi cotidiene ce începe deodată să ia forma eului dominator, OK, asta să zic că am înţeles. Dar nu cumva am înţeles-o ceva mai demult, citindu-i pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Cărtărescu? Care este noutatea pe care poezia oarecare o propune unei noi înţelegeri? Poezia mare are un fals aer liniştitor. E în adâncime imprevizibilă şi curajoasă, riscantă la cote maxime, forţând expresia şi impunând criticului, cu o evidenţă orbitoare, lumea şi vocea profundă a unui artist unic. În ce constă, oare, unicitatea poeziei oarecare a lui Teodor Dună şi care este formula lui de risc din de-a viul, în afară de redundanţă, vizionarism penibil-descriptiv, „poezie“ la kilogram şi de fapt nimic? Cum a putut să-mi placă (mă rog, să nu-mi displacă) o atare ilustrare versificatoare a mediocrităţii compensând cantitativ?
Declar public, sunt foarte supărat pe mine însumi pentru această impardonabilă eroare de gust. Iată că gustul meu „infailibil“ e o legendă urbană. Da, iată dovada că nu mă pricep de fapt la poezie. Şi-mi pun singur cenuşă în cap. Da, iată că la poezia lui Teodor Dună din de-a viul (despre care un cronicar ne avertiza pe coperta a IV-a că ar conţine capodopere), iată că la această poezie oarecare nu m-am priceput. Ar fi făcut Lucian Raicu o asemenea gafă? Mă tem că nu. Şi, da, eu trebuia să-mi dau seama „din prima“, de la prima lectură, că e o poezie oarecare. Am realizat asta abia aseară, la a treia lectură.
Acum, dragă cititorule, nici n-aş vrea să crezi despre mine că ţi-aş fi demonstrat, în cronica preponderent pozitivă, că Teodor Dună este un poet mare în de-a viul. Nu, ţi-aş fi spus că e destul de bun. Dovada pentru „bun“, dar şi pentru „destul de“ e că în bilanţul meu din ianuarie, din Observator cultural, l-am pus pe locul patru, după Mureşan, Stoiciu şi Cărtărescu. N-am făcut, prin urmare, o îngrozitoare eroare de încadrare. Aş vrea să sugerez că această poezie oarecare nu m-a păcălit totuşi în aşa grad, încât s-o trec pe podiumul anului editorial, la secţiunea respectivă. Chiar şi în închipuirile mele cele mai hazardate despre de-a viul lui, Teodor Dună venea pe locul patru.
Să revenim la poezia mare şi la poezia oarecare, pentru a concluziona că fiecare dintre ele îţi schimbă raportul cu cealaltă. Prima te ia în posesie şi o arde pe a doua ca pe o surcică dintr-o sobă duduitoare. A doua se comprimă parcă, se chirceşte, deşi autorul ei înnegreşte zeci şi zeci de pagini. Ea nu îţi mai arată decât un lucru: neputinţa; şi, poate, o cale de salvare: recunoaşterea neputinţei, asumarea mediocrităţii. Eu am fost un critic mediocru atunci când nu mi-a displăcut de-a viul.
Recunosc asta; şi mi-o asum. Am fost, iată, ajutat de seria de obstacole, întârzieri nejustificate, rătăciri ale exemplarelor din carte şi alte lucruri ciudate. A fost, cred, nevoie de exemplul izbitor al unui mare poet contemporan, pentru ca mereu promiţătorul, seriosul, dedicatul Teodor Dună să mi se pară dintr-odată neputincios. Probabil că două texte, puse unul lângă altul, sunt de ajuns. Marea poezie: „Stăteam la masă aşteptând chelnerul./ Şi eram trişti şi îngânduraţi,/ căci ştiam că mult nu mai avem de trăit./ Când, imaginea noastră s-a decupat în peretele dinspre stradă,/ ca şi cum, chiar atunci, urgent, ar fi vrut să ne vadă/ o privire ce nu suportă refuzul ca şi cum/ un copil ne-ar fi tăiat conturul cu un fierăstrău mic de traforaj/ într-o bucată de scândură./ Apoi imaginea noastră s-a decupat/ în autobuzul care tocmai trecea,/ ţinându-l pe loc preţ de un minut,/ până a trecut prin el./ Apoi imaginea noastră a perforat clădirea de peste drum,/ trecând prin dulapuri şi scaune,/ prin copii şi gospodine./ Imaginea noastră stând la masă în aşteptarea chelnerului/ a trecut ca un tunel prin munţii din zare/ şi a perforat aerul sărat de deasupra mării/ şi un vapor turcesc şi un peşte./ Şi imaginea noastră a perforat ca un tunel de sticlă/ pustiul./ Şi mama a simţit o împunsătură în piept,/ când imaginea noastră stând la masă aşteptând chelnerul/ a trecut prin ea/ şi câinele nostru a lătrat,/ şi cocoşul pe gard a cântat,/ perforat./ Şi, încet, anevoie, imaginea noastră a decupat iar oraşul/ şi peretele opus al cârciumii şi imaginea noastră/ s-a năpustit asupra noastră,/ fără noi în ea.“ (tunelul).
Şi acum poezia oarecare, „nu rea“, de fapt castrată, cum spunea Ion Barbu, de toate atributele poeziei mari: „aşa cum în mări foşneşte sarea, inima ta./ mă iei în braţe, îmi spui că suntem la fel de reci,/ înseamnă că frigul e pentru amândoi./ aproape ne atingem, îmi arăţi rănile tale, ai avut atâta/ grijă de ele, le-ai făcut cuminţi, frumoase,/ par animale de casă – şi ne privim ca prin cristale răsturnate.// îţi odihneşti rănile lângă mine/ şi odihniţi ducem cu noi ospeţe întregi.// noaptea asta e de prea multă vreme, îmi spui./ şi mâinile tale de parcă mi-ar întinde pumni de păsări/ îngheţate – mă rogi să te acopăr cu viţă sălbatică,/ nu pot, îţi spun,/ îţi arăt cât suntem de rămaşi şi câtă odihnă.// aproape te iau în braţe,/ aproape mă feresc de rănile tale/ şi ne uităm unul la altul, cum altfel, ca prin cristale/ răsturnate. nu zicem nimic./ şi aşa cum în mări foşneşte sarea, inima ta.“ (aşa cum în mări). Vă place cumva primul vers? Dar „Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare“ cum vi se pare?
Îi doresc tânărului autor să scrie once in a lifetime o carte de poezie pe care, recitind-o în paralel cu altele, acelea să pălească şi să se chircească, iar a lui să crească, să crească şi să crească. Iar cititorilor cărora era să le spun (eu, „expertul“, eu, „omul cu gust“, eu, „criticul serios“) că Teodor Dună e în de-a viul un poet onorabil, le cer iertare. Era vorba doar de un autor de pluton, era vorba de un poet oarecare.
Teodor Dună, de-a viul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 104 p.
