50 de ani de la eliberarea deţinuţilor politici anticomunişti

Punerea în libertate a deţinuţilor politici anticomunişti în 1963-1964 a fost un act politic important, consecinţă a ieşirii treptate, prudente şi dificile de sub tutela URSS şi a apropierii, moderate, de Occident.

Se împlineşte o jumătate de secol de la un eveniment de o importanţă politică deo­sebită: punerea în libertate a deţinuţilor condamnaţi pentru motive de ordin po­li­tic, oameni pe care justiţia comunistă îi con­siderase vinovaţi de „infracţiuni îm­potriva securităţii statului“. (Acestora li s-a adăugat un număr relativ restrâns de ce­tăţeni condamnaţi în 1941, ca membri ai Gărzii de Fier, în timpul dictaturii an­to­nesciene.)

Trei acte normative emise „în serie“ au re­glementat eliberarea substanţială a imen­sei mase de „politici“: Decretul nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, am­bele din 1964. Este interesant faptul că un alt Decret, nr. 5/3 ianuarie 1963, emis deci la începutul anului, excludea, revenind to­tuşi în chiar cuprinsul actului asupra ex­cluderii totale, de la graţiere persoanele „ca­re au încercat sau săvârşit infrac­ţi­uni care periclitează securitatea sta­tu­lui“ – (cf. Ion Bălan, Regimul concen­tra­ţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000).

Nefiind publicate în Buletinul Oficial al RPR, textele Decretului nr. 767/1963, 176 şi 411/1964 au rămas necunoscute. Nu există o explicaţie raţională a deciziei celor de la vârful partidului de a le fi pus sub pecetea secretului. Sau poate că decidenţii au con­siderat că lucrul despre care nu se vor­beş­te nu există.

Câţi deţinuţi politici au fost eli­beraţi prin aplicarea Decretului 767/1963 şi a celorlalte două ac­te normative speciale din 1964? Au fost avansate diferite cifre. „Reorientarea politicii externe a coincis, după 1960, cu semnificative mutaţii în po­litica internă, în primul rând cu re­la­xarea regimului poliţienesc. Închisorile po­litice au început să se deschidă în 1962, când au fost eliberaţi, după cifre oficiale, 1.304 detinuţi, urmaţi în 1963 de alţi 2.892 şi în primele 4 luni ale lui 1964 de ultimii 464, mulţi închişi după 1944, alţii – legionarii – şi mai de mult, din 1941“, consideră istoricul Vlad Georgescu (Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, Editura Hu­manitas, 1992, p. 270). Aşadar, 3.356, da­că ne raportăm strict la efectele celor trei decrete amintite. Numărul ne pare ne­ve­rosimil, ştiind ce însemnau, în comunism, „cifrele oficiale“. Reputatul istoric Dennis Deletant propune alte cifre: „Numărul per­soanelor condamnate la închisoare pen­tru infracţiuni «împotriva securității sta­tului» (adică împotriva statului cu par­tid unic) era în ianuarie 1960 de 17.613. Prima scădere vizibilă s-a produs între ianuarie și decembrie 1963, când nu­mă­rul s-a micşorat de la 16.327 la 13.017, mulţi legionari fiind eliberaţi. În ur­mă­toarele 12 luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej în 1963 (nr. 5 și 767), numărul a scăzut la 9.333, iar în 1964 (nr. 176 din aprilie și nr. 411 din iulie) mulţi dintre cei rămaşi au fost puşi în libertate“ (cf. Teroarea comunistă în Ro­mânia. Gheorghiu-Dej şi statul po­li­ţie­nesc, 1948-1965, traducere de Lucian Le­uş­tean, Editura Polirom, 2001).

Decretele au fost de graţiere, nu de am­nistie, comuniştii nu au amnistiat vreo­dată pe cineva, necum grupuri masive de „duşmani ai poporului“ care, în ochii regimului comunist, în special ai Se­cu­rităţii, au rămas tot „duşmani“ şi după eli­berare.

Trebuie amendată şi afirmaţia lui Vlad Georgescu privind „re­la­xarea regimului poliţienesc“ du­pă 1960. Eşecului conferinţei ce­lor patru mari puteri de la Paris (întreruptă în urma doborârii avionului-spion american U-2, pilotat de lt. Edgar Po­wers, intrat în spaţiul aerian sovietic) i-a urmat continuarea relelor tratamente – în primul rând bătaia şi înfometarea. La Gherla, în 1963, studentul Emanoil Mihăi­lescu, viitor arhitect, aflat în preajma eli­berării, a fost dezbrăcat în pielea goală şi bătut până la sânge cu cravaşa de către lt. major Domokoş, ofiţerul de contra­infor­maţii al închisorii, fiindcă i se găsise o hâr­tie şi a refuzat să-l divulge pe cel care i-o dă­duse. La Periprava, în 1960 (comandant, celebrul Ficior), Mirel Stănescu a fost bă­tut şi obligat să smulgă cu dinţii un fir de stuf pe care nu-l tăiase la recoltat, umi­linţă pe care nu o poate uita. Şi, fapt sem­nificativ, dacă graţierea din vara anului 1964 a marcat „sfârşitul unei epoci de teroare politică, însemnând un preţ de zeci de mii de vieţi omeneşti pentru ro­mâni, în principal din rândurile elitei po­litice, economice şi culturale din pe­rioada precomunistă, instrumentul ace­lei terori, Securitatea, a rămas intact, ne­re­format și omniprezent. Securitatea, cu puternicul şi ambiţiosul ei şef, ministrul de Interne Alexandru Drăghici, numit pen­tru prima oară în acest post în 1952, a rămas o permanentă amintire a tre­cu­tu­lui şi o ameninţare pentru viitor“ (D. Deletant, op. cit., p. 218).

O întrebare esenţială: câţi oameni au cu­noscut ororile lagărelor de exterminare şi ale puşcăriilor politice? Invocând numărul avansat în lucrarea Cu unanimitate de vo­turi, sentinţe adnotate și comentate (au­tori Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheor­ghe Onişoru – FAC, 1997, p. 20-22) în te­me­iul materialelor din arhiva filialei AFDPR Iaşi, ca și cel comunicat de Constantin Ticu Dumitrescu, pe atunci preşedintele AFDPR, Romulus Rusan conchide: cifra de circa 600.000 de condamnări politice pa­re cea mai plauzibilă pentru actualul sta­diu al cer­cetărilor, iar cifra internărilor ad­mi­nis­trative (estimate la o treime din nu­mărul condamnărilor juridice) se ridică la 200.000 (Cronologia și geografia re­pre­siu­nii co­mu­niste în România. Recen­să­mân­tul po­pu­laţiei concentraţionare – 1945-1989, FAC, 2007, p. 62). Aceasta – în afara țăranilor ares­tați pentru refuzul de a se înscrie în „co­lectivă“ (circa 80.000, du­pă însuși Gheor­ghiu-Dej) ori pentru ne­da­rea cotelor. Cu foarte mari dificultăţi, cer­cetătorii Cen­tru­lui Internaţional de Studii asupra Co­mu­nismului din cadrul Me­mo­rialului Sighet au reuşit să descopere 93.000 de fişe pe­nale ale unor foşti de­ţinuţi politici, în con­diţiile în care nici pâ­nă astăzi nu sunt accesibile toate fondurile de arhivă.

Nici astăzi nu se ştie câţi oameni şi-au gă­sit sfârşitul în cele nouă lagăre de ex­ter­mi­nare de pe traseul Canalului Dunăre – Ma­rea Neagră, unde, pe lângă condamnaţi, au muncit şi „administrativi“, reţinuţi ab­solut arbitrar pe o perioadă între 12-60 de luni, fără proces, în urma deciziei unei „troici“ a Securităţii. Ce-l va fi determinat pe Gheorghiu-Dej, ajuns la apogeul puterii sale dictatoriale, să decidă eliberarea „politicilor“? Potrivit pastorului Richard Wurmbrand, punerea în libertate a deţinuţilor s-a datorat „unui alt așa-zis «dezgheţ» între Est și Vest“ şi – ceea ce ignoram atunci – „unei ve­ritabile schimbări de mentalitate din par­tea primului nostru ministru, Gheorghiu-Dej. După ce aderase ani la rând la dog­ma comunistă, el revine la credinţa co­pilăriei sale căreia mama sa îi rămăsese mereu fidelă. Dej fusese convertit de una dintre slujnicele sale și de unchiul aces­teia, un bătrân cumsecade care îi vorbea adesea despre Biblie“ (Mes prisons avec Dieu, Ed. Casterman, Paris, 1969, trad. Al. Mihalcea). Este o opinie de-a dreptul na­ivă, nu foarte îndepărtată de părerea lui Gheorghe Apostol, înduioşat de cum­se­cădenia lui Dej.

Nu sentimentele lui Gheorghiu-Dej – care, în 1956, după re­voluţia budapestană, autorizase chiar folosirea armelor de foc împotriva eventualilor ma­ni­festanţi împotriva regimului său – au dus la eliberarea inamicilor politici.

Acesta a fost un act politic important, con­secinţă a ieşirii treptate, prudente şi di­fi­cile de sub tutela „Marelui Frate“ şi a apro­pierii, moderate, de Occident. Un mo­ment deosebit în relaţiile româno-so­vie­tice, şi aşa tensionate, este publicarea De­claraţiei cu privire la poziţia PMR în pro­blemele mişcării comuniste și munc­i­to­reşti internaţionale, faimoasa Declaraţie din aprilie 1964 care a iritat enorm Krem­linul. Spre a explica poziţia României faţă de URSS şi aliaţii acesteia, la Washington a fost trimis Gheorghe Gaston Marin, iar la Paris Ion Gheorghe Maurer. Economia ro­mânească avea nevoie de tehnologia Vestului, iar golirea puşcăriilor era un gest menit să întărească convingerea can­ce­la­riilor occidentale că România este alt­ceva decât un stat bântuit de moştenirea sta­li­nismului. Era de fapt o iluzie. Îndepărtarea de Moscova nu însemna şi despărţirea de comunism. Adevăratele elite ale României, de la mari intelectuali la cei mai harnici din­tre ţărani, fuseseră distruse. Partidul unic devenise stăpânul necontestat, ab­so­lut al statului. Securitatea îşi va diversifica și rafina metodele, iar cei eliberaţi se vor convinge curând că schimbaseră puşcăria cu o închisoare generalizată la dimen­siu­nile ţării.

ALEXANDRU MIHALCEA şi MIREL STĂNESCU, foşti deţinuţi politici