Uniunea Sovietică sub Brejnev. Două mărturii

Codrut Constantinescu 18.12.2012

De același autor

În cartea semnată de comuniştii francezi Nina şi Jean Kéhayan se decelează prăpastia dintre imaginea ideală pe care o aveau cei doi despre URSS înainte de a trăi la Moscova şi adevărul despre Uniunea Sovietică brejnevistă.

 

Nina şi Jean Kéhayan erau în anii 1970 doi tineri îndrăgostiţi atât între ei, cât şi de măreţia Uniunii Sovietice. Jean Kéhayan era de origine armeană, născut şi crescut la Marsilia, iar Nina Kéhayan, soţia lui, avea origini evreieşti, părinţii săi venind din Po­lonia şi Basarabia, amândoi crescând într-un mediu profund comunist, cu părinţi sim­patizanţi activi ai „cauzei“ pro­le­ta­ri­a­tului. De altfel, părinţii i-au inoculat Ninei ima­ginea unei Uniuni Sovietice per­fecte.

Jean era ziarist, Nina - translator de limbă rusă. Povestea lor de dragoste avea să înceapă chiar după una din­tre vizitele organizate de Inturist pen­tru tovarăşii francezi, Jean fiind în grupul care o avea drept translator chiar pe Nina. O astfel de poveste de dra­goste, în care se amestecă atracţia fizică şi cea ideologică, a dus la scrierea unei cărţi1 care a făcut valuri în epocă, în care cei doi descriu impresiile avute după doi ani petrecuţi cu doi copii mici în Uniunea Sovietică. După aproape o jumătate de se­col de miraj al utopiei, ai putea avea im­presia că măcar în anii ‘70 mitul şi le­genda sovietică nu mai aveau cum să re­ziste oricărei analize lucide, însă procesul de îndrăgostire nu ţine seama de astfel de detalii psihologice. Dacă este să cazi în pla­sa dragostei, pur şi simplu laşi la o parte argumentele şi faci tot posibilul să iubeşti. Cum au făcut-o şi cei doi, care, încă din prefaţa volumului, recunosc că în anii ‘70 le era imposibil să nu se refere constant la URSS, „dacă nu ca model de imitat în toa­te privinţele, atunci măcar ca ghid, in­spirator privilegiat şi, oricum, un exem­plu de venerat pentru rolul său în is­to­rie“. Devenind membri ai PCF, şi-au dorit din tot sufletul să trăiască în Uniunea So­vietică, pentru aceasta folosindu-se de re­laţiile speciale între PCF şi tovarăşii so­vietici, obţinând un contract de doi ani pen­tru a lucra în aparatul propagandistic de pe lângă Agenţia de Presă Novosti.

Familia Kéhayan a trăit la Moscova, între septembrie 1972-septembrie 1974, o ex­pe­rienţă care le-a schimbat celor doi complet atât viaţa, cât şi modul de a percepe ideo­logia comunistă şi construcţia socialistă. De altfel, unul dintre responsabilii co­mu­niştilor francezi era sceptic în legătură cu plecarea lor la Moscova, sfătuindu-i să se gândească bine, căci, de obicei, 90% dintre camarazii francezi care aveau de-a face cu raiul sovietic „erau definitiv pierduţi pen­tru Partid“. În prefaţa cărţii, cei doi con­damnă atmosfera grea, totalitară, care exista în PCF nu în anii stalinismului din perioada 1930-1950, ci în anii `70, atmosferă care i-a şi împiedicat să-şi exprime părerile antisovietice timp de patru ani, perioadă în care au cugetat dacă este cazul să se scrie despre acest subiect atât de delicat, riscând să aducă atingeri „cauzei“. „Ataşamentul nostru filial, aproape de îndrăgostiţi faţă de URSS, ne-a obligat să ne acoperim faţa şi să negăm evidenţa, în numele intereselor superioare de partid, ale raţiunii de stat. Nimic nu trebuia să stea în calea avansului mişcării muncitoreşti internaţionale.“

Dacă lucrarea lui Ante Ciliga2 es­te o radiografie a Uniunii So­vietice din timpul lui Stalin, car­tea soţilor Kéhayan este o ra­diografie la fel de pătrunzătoare a Uniunii Sovietice din timpul lui Leonid Brejnev (secretar general al PCUS între 1964-1982). Dintre cele trei generații de comuniști descrise de Karel Bartošek („răz­bunătorii“, „profitorii“ și „răs­turn­ă­torii“), Brejnev reprezintă arhetipul celei de-a „doua generații, cea care nu mai are nevoie să-i omoare pe toți foștii duș­mani de clasă sau să dinamiteze toate bisericile, cea care se instalează în con­fortul situației de nomenclaturist, în­cer­când să încremenească astfel regimul, cea ai cărei copii și succesori, sătui de lozinci vane și de controale paranoice, se vor întoarce cu poftă la forme de ca­pitalism și de naționalism, puțin in­te­re­sate de bunăstarea și de drepturile popoa­relor“.

În întreaga carte se decelează prăpastia dintre imaginea ideală pe care o aveau cei doi despre URSS înainte de a trăi la Moscova şi adevărul despre Uniunea Sovietică brej­nevistă. „Timp de şapte sute de zile am căutat cu disperare acea societate care, în familie şi la Partid, se spunea, era în ser­viciul Omului.“ Cei doi încearcă să explice şi să îşi dea seama ce nu merge în URSS. „Es­te adevărat că în aceşti ultimi 30 de ani de socialism poliţienesc şi de organizare so­cială monolitică au reuşit să extirpeze în totalitate acestui popor de 250 de milioane de oameni conceptul de opinie publică, de luptă şi de putere a individului de a in­fluenţa mersul lumii. Triumful economiei de stat a anihilat şi distrus sentimentul de revoltă.“ În prologul cărţii, cei doi con­damnă cupola de sticlă sub care vizitează Mos­cova francezii simpatizaţi ai Sovietelor chiar şi la mijlocul anilor 1970: „Turiştii sen­timentali, iubind cu sinceritate ţara sovietelor, îşi vor şterge o mică lacrimă atunci când interpretul-ghid le citeşte in­scripţia monumentală de pe un pilon care proclamă: comunismul este puterea so­vietelor plus electrificare în toată ţara“, reluând butada leninistă. De fapt, „URSS nu este imaginea pioasă care ne-a fost arătată atât de mulţi ani şi nimic nu-i permite să respingă cu atât cinism şi morgă drepturile fundamentale ale fiinţei umane“.

Subsidiar textului soţilor Kéhayan, se ridică întrebarea foarte per­ti­nentă pentru sfârşitul anilor ‘70, la mai bine de două decenii de la moartea lui Stalin: racilele Uni­u­nii Sovietice ţineau direct de per­so­na­li­tatea sângerosului dictator sau erau ine­rente, încastrate, inserate în fibra re­gi­mului încă de la bun început, neputând fi corectate, vindecate, reparate? Până la ur­mă, s-a dovedit că regimul comunist era atins de un cancer de sistem (osos?), orice măsură de îndreptare fiind sortită eşecului (vezi Gorbaciov şi strădaniile lui tardive). Familia Kéhayan a avut şansa de a trăi în­tr-unul dintre blocurile comuniste din apro­pierea centrului Moscovei, şi nu într-unul din ghetourile diplomatice, care le-ar fi distorsionat perceperea realităţii de zi cu zi. Erau conştienţi de puterea sovietică şi de cât de necruţătoare continuă să fie. „Stră­inul nu riscă să ajungă în Gulag, dar riscă să nu mai poată reveni ni­cio­dată în URSS.“ Prietenii pe care şi i-au făcut din rândul cetăţenilor obişnuiţi ai Uni­unii Sovietice i-au rugat să spună în Occident adevărul despre viaţa lor, fapt identic cu ce-i cereau deţinuţii din Siberia lui Ante Ciliga în anii 1930! Ceea ce vine să demonstreze că sovieticii obişnuiţi erau profund nemulţumiţi de odele închinate puterii opresive sovietice de către to­va­ră­şii occidentali înregimentaţi.3 Familia nu s-a rezumat doar la Moscova, ci a călătorit în interiorul graniţelor sovietice, trecând prin Leningrad, prin Smolensk, moment care-l inspiră pe Jean Kéhayan să scrie: „Cu­rios sentiment, care amestecă bu­cu­ria de a fi în URSS, ţara care onorează toţi revoluţionarii din lumea întreagă, li­ber să te plimbi prin parcuri, magazine şi, în acelaşi timp, să te scalzi în terna me­­diocritate, în lipsa de fantezie, cu­loare şi viaţă“. Comparaţia dintre Lenin­grad şi Moscova este favorabilă fostei ca­pitale ţariste şi pentru că la Moscova se de­versau zilnic hoarde de provinciali ve­niţi să se aprovizioneze cu produse care nu se găseau în restul ţării. Jean Kéhayan, ai cărui părinţi scăpaseră de masacrul turcesc din 1915, şi-a vizitat şi rudele în­depărtate care locuiau în Armenia So­vie­tică, un bun prilej pentru a descrie par­ticularităţile unionale pe care stăpânirea sovietică nu a putut să le elimine în to­talitate. Armenii, autorii celebrei staţii an­tisovietice Radio Erevan4, erau diferiţi de georgieni, uniţi doar de ura faţă de ruşii asupritori!

Cei doi observă, analizează şi de­scriu multe dintre detaliile vieţii sovietice din anii 1972-1974, foar­te cunoscute de românii ca­re au trăit în regimul comunist de rit ceauşist, de la magazinele speciale, celebrele shop-uri, la funcţionarea pieţei negre din Moscova, epopeea înscrierii co­piilor la creşele de cartier, înregistrând ui­mirea şi totala incomprehensiune a di­rec­ţiunii stabilimentului faţă de acea dorinţă exotică a unor francezi. Se prezintă şi or­ga­nizaţia pionierilor: „Nu era obligatorie participarea, dar toţi copiii erau înscrişi, cei ai căror părinţi refuzau să-şi lase co­piii fiind priviţi cu suspiciune de so­ci­etate, condamnându-i la un exil interior, la marginalitate“. Palatul Pionierilor din Moscova, aflat în centrul capitalei, era un obiectiv obligatoriu de vizitat pentru gru­purile de turişti plimbaţi de Inturist, clă­direa fiind mai degrabă un muzeu la care aveau acces doar copiii nomenklaturiştilor. Se descrie recrudescenţa alcoolismului la toate palierele societăţii; încurajat de au­torităţi, „un băiat care nu bea nu va fi ni­ciodată bărbat“, îşi dojeneşte tatăl fiul cuminte. „Alcoolul este poate singurul su­biect care produce unanimitate în URSS. O sticlă de vodkă deschide orice uşă.“ Cât despre sexualitate, aceasta, ştim bine, în întreg lagărul comunist era un subiect tabu. În mod paradoxal, dar perfect com­prehensibil, cu cât statul ataca mai pu­ternic proprietatea privată, cu atât aceasta era mai preţuită de populaţie. „Ata­şa­men­tul faţă de proprietatea privată este unul dintre fenomenele marcante ale societăţii sovietice.“

Activitatea lui Jean Kéhayan con­sta în a citi, reciti şi corecta tex­tele propagandistice deja tra­duse de sovietici în limba fran­ceză. Ruşii se asigurau că me­sajul ideologic era cel corect, dar care nu aveau simţul limbii franceze pe care-l are un nativ. La locul de muncă, „este su­fi­cient să te supui, să nu pui niciodată în­trebări şi totul se desfăşoară fără pro­bleme. Discreţia este un atu foarte im­portant: la toate nivelurile există oameni care gândesc pentru tine şi pentru li­niş­tea ta“. Un big-brother generic. „Totala stabilitate a funcţiei, inamovibilitatea indivizilor din posturi creează condiţiile pentru ca majoritatea personalului să ştie că pereţii, mobilele şi feţele care o în­con­joară astăzi vor rămâne aceleaşi până la ora ieşirii la pensie.“ „Sentimentul inu­tilităţii domnea peste tot (...) Absur­di­tatea acestui sistem contribuie la crearea portretului omului sovietic decontractat, pentru care timpul este elastic, fără ma­re valoare şi de o importanţă relativă. Fiecare clipă a vieţii cotidiene permite să se verifice această lentoare a timpului de care ar fi vinovat caracterul slav.“ De ce să te zbaţi? „Din momentul în care Sta­tul şi Partidul afirmă că deţin frânele pro­gresului şi că măsurile administrative ne­cesare au fost luate pentru a obţine schimbări, cetăţeanului nu-i mai rămâne decât să aştepte cu răbdare.“ În mod fi­resc, nici sovieticii nu mai credeau în co­munism, neînţelegând cum cineva o mai poate face. „În afara reuniunilor oficiale, tovarăşii sovietici nu înţelegeau că ci­neva poate fi membru al unui partid co­munist de o manieră dezinteresată, într-o ţară precum Franţa, unde găseşti de toate, unde poţi avea o maşină personală la 30 de ani. Ne-au trebuit nenumărate discuţii pentru a încerca să-i convingem chiar şi pe cei mai apropiaţi cunoscuţi de buna noastră credinţă şi de sin­ce­ri­tatea noastră.“ Jean Kéhayan realizează şi un delicios portet al candidatului la ad­mi­terea în rândurile partidului.5 Miza? „Car­netul de partid, un paşaport preţios care deschide uşi, conferă credibilitate şi per­mite apartenenţa la confreria solidă care deţine frâiele ţării şi, în consecinţă, ale unei bune părţi din univers.“ „Membrul de partid devine un om sigur pe el, având răspunsuri la toate, neînşelându-se niciodată graţie marxismului, de­ţi­nând cheia ştiinţei şi a judecăţii uni­versului“, pentru că „adevărul este ceea ce spune Partidul“.

Uniformitatea şi sărăcia în care se trăia, atât de uşor uitată acum, îi şochează pe camarazii de drum francezi. Ninei Kéhayan îi era jenă să-şi plimbe copilul în căruciorul pliabil pentru că acesta provoacă uimirea tre­cătorilor: „Aici, cea mai mică diferenţă vestimentară este un subiect de comentarii fără discreţie din partea trecătorilor, nu neapărat răutăcioase. Se pun întrebări de genul: de unde aveţi asta? Cu cât mi-aţi vinde-o? Încep să mă simt jenată şi prefer să mă abţin să o folosesc“. „Trei noţiuni cheie în gurile a 250 de milioane de oa­meni: a face rost, deficitar, importat. În această societate, în care se afirmă că individului i se oferă cele mai bune condiţii pentru a se împlini, este cumva sur­prin­zător să vezi locul pe care-l ocupă în viaţa cotidiană noţiunea de cum să faci rost. Francezii descoperă cu uimire că in­su­ficienţa sovietică produce un cerc vicios, căci, nefiind niciodată siguri că vor găsi şi mâine comorile de azi, sovieticii au ten­dinţa de a stoca.“ „Penuria totală de car­ne, varză, cartofi - legumele de bază ale alimentaţiei ruse – este un fenomen curent după ce părăseşti porţile capitalei.“

Cei doi francezi sunt surprinşi să regăsească o societate războinică. „La nivel oficial, Uniunea Sovietică nu a încetat să trăiască cu obsesia ultimului război mondial. Nu trece o săptămână fără ca televiziunea să nu difuzeze un film în care să glorifice eroismul poporului rus în lupta sa îm­potriva fascismului. În cele mai multe fa­milii tinere, sonorul televizorului este dat la minimum, acţiunea vorbind de la sine, asemenea westernurilor. Războiul este marele ciment ideologic, evenimentul ca­re nu trebuie niciodată uitat.“

Concluziile celor doi sunt triste, pesimiste, chiar dacă ele au fost scrise după patru ani de la întoarcere, nu la nervi sau sub primul impuls. Au fost bine cântărite: „Totul con­tribuie la normarea individului: unifor­mizarea programelor educaţionale, omo­genitatea media, unicitatea ideologică, absenţa totală a puterii de a alege îm­brăcămintea, mobila, locuinţa, supunerea tuturor formelor de cultură unor scheme predefinite. Or, aici, precum oriunde alt­undeva, natura umană încearcă să gă­sească mijloacele de a se singulariza, de a-şi crea o identitate diferită faţă de cea a colectivităţii.“ În ultimul capitol, numit simbolic 28 august 1974, ziua în care au plecat din URSS, cei doi dau o sentinţă de­finitivă şi valabilă: „nimic din ceea ce se în­tâmplă în societatea sovietică nu este ra­ţional. Fiecare eveniment, fiecare zi care trece adaugă un mister în plus la trecerea normală a timpului. Societatea sovietică deţine o mecanică ce pare pusă în mişcare doar de hazard. Pentru a scăpa de im­previzibilul ei, oamenii îşi creează mi­crocosmosuri“.

Volumul a declanşat un adevărat scandal în rândurile PCF - se vede treaba că acel oficial care-i avertizase înainte să plece la Moscova avusese dreptate! -, fi­ind condamnată atât în L’Humanité, cât şi de agenţia oficiala Tass. Cei doi au rămas membri ai PCF, dar, în ianuarie 1980, Ni­na Kéhayan a părăsit Partidul Comunist Francez după ce Georges Marchais, pre­şedintele PCF, şi-a declarat sprijinul pen­tru intervenţia sovietică din Afganistan. În decembrie acelaşi an, şi Jean Kéhayan şi-a dat demisia, continuând să scrie critic la adresa comunismului. În cartea Ta­bu­retul lui Piotr, apărută în 1980, scrie iro­nic: „L’Humanité e mai scumpă decât Prav­da din cauza costurilor cu tradu­cerea“. Traducerea din rusă, evident.

 

Note:

1. Rue du Prolétariat rouge. Deux communistes français en URSS, Editions du Seuil, 1978.

2. Au pays du grand men­songe, Editions Gallimard, 1938.

3. De altfel, există destui intelectuali de această factură, care s-ar înregimenta oricând şi s-ar pune în slujba oricui din interes, pur şi simplu - o vedem şi în România zilelor noastre.

4. Celebră fiind întrebarea: Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea!

5. „Comunist al URSS“ - de cele mai multe ori, se subînţelegea această lungă denumire fără sens, de vreme ce exista un singur partid.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22