Traian Dorz și Harald Siegmund, hăituiți de Securitate la Călan

În urmă cu mai bine de jumătate de veac, poeții Traian Dorz și Harald Siegmund au fost victime ale abuzurilor regimului comunist.

Daniel Lacatus 05.02.2019

De același autor

Victime ale totalitarismului, alături de aproape întreaga elită a României Mari, poeții Traian Dorz și Harald Siegmund și-au intersectat destinele tragice sub regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în perioada când ambii domiciliau în Călan, satele Călanul Mic (localitatea natală a criticului Romul Munteanu) și Batiz, localitate cu o puternică comunitate afiliată „Oastei Domnului“.

Poetul Traian Dorz s-a născut la data de 25 decembrie 1914 în satul Livada Beiușului, comuna Mizieș, județul Bihor, într-o familie de țărani săraci, fiu al lui Constantin și al Mariei Dorz. La terminarea celor 7 clase primare a primit ca premiu cartea Corabia lui Noe scrisă de preotul Iosif Trifa, liderul „Oastei Domnului“ din Sibiu. Cartea avea să-i schimbe viața. „În 8 iunie 1930 când m-am hotărât pentru Domnul intrând în «Oastea Domnului», singura mea carte religioasă era cartea Corabia lui Noe, scrisă de părintele Iosif. Cartea asta era aceea care mă întorsese pe mine la Dumnezeu“, scrie Traian Dorz în Istoria unei jertfe (vol. III, Editura Oastea Domnului, 2007). În 1934 se alătură echipei lui Iosif Trifa, fiind angajat redactor la publicațiile Oastei, lucrând la redactarea periodicelor Oastea Domnului, Isus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptății, Ostașul Domnului ș.a.m.d. Cu aceeași ocazie îl cunoaște pe Ioan Opriș, funcționar la Librăria „Oastea Domnului“. Poetul a mai colaborat la Ogorul Domnului, Viața Creștină, Misionarul Vieții Creștine, Familia Creștină. Tot în perioada interbelică, Traian Dorz îl cunoaște pe Gheorghe Muntean, important misionar și unul dintre apropiații lui Iosif Trifa. Împreună au desfășurat acțiuni constante de evanghelizare în marea majoritate a localităților din Ardeal. „În Batiz, în părțile Hațegului, Simeria și în jur, în Orăștie, în Șibot, în Călan și în toate comunele din împrejurimile acestora, până spre Caransebeș, spre Arad sau Alba Iulia, adunările cresc pline de putere și de rod sfânt“.

După instaurarea regimului totalitar de stânga, activitatea sa este privită cu ostilitate. În 1952 Securitatea i-a imputat faptul că ar fi făcut parte din Mișcarea Legionară (conform ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 4964), cu toate că „nu există alt material de verificare la dosar“. Anterior cu doi ani a mai fost arestat timp de un an în penitenciarul Oradea. După 1950, Popa Petru, ginere al lui Gheorghe Munteanu și deținut politic, și-a manifestat dorința ca liderul lor să fie cât mai aproape de comunitatea din Batiz a „Oastei Domnului“, „(...) a alergat mult atunci spre a-mi găsi în jurul lor, la Călan o casă pe care să o cumpăr cu prețul celei de la Cluj... Părea foarte simplu și ușor, dar o, câte necazuri am avut cu târgul acesta“. În cele din urmă, se stabilește în localitatea Călanul Mic: „Mă mutasem de curând la Călanul Mic, lângă Hunedoara, și eram angajat de o lună la un depozit de materiale unde lucram 24 de ore, iar alte 24 eram liber. Omul de la care cumpărasem casa îmi cerea neapărat zece mii de lei, cât promisesem că am să-i dau la 10 martie, după cum îmi promisese omul la care îmi vândusem casa de la Sânicoară, că o să-mi dea această sumă la 10 ianuarie. Cum nici până la 10 martie acela nu-mi dăduse banii cu care eu eram dator, a trebuit să merg să mă împrumut undeva“.

Traian Dorz

Problemele cu Securitatea, care îi confiscase suma de bani pe care o datora pentru cumpărarea casei din Călanul Mic, continuă. A fost arestat, din nou, pe data de 13 martie 1959 și condamnat pentru activitatea sa în cadrul asociației creștine. „Eram dator familiei de la care împrumutasem înainte de arestarea mea din 1959 o sumă de bani spre a-mi achita prima rată din casa pe care o cumpărasem la Călan. Această sumă mi-a fost și confiscată în întregime de Securitate încă la arestarea mea de atunci, fără să mi-o mai fi înapoiat niciodată. Dar eu le eram dator cu acești bani și trebuia să fac cum pot spre a-mi achita chiar din timp în timp, câte puțin. M-am dus să le plătesc o parte din datoria asta.“ De la fiul Viorel a avut să afle că nu mai deține nici locuința din Sânicoară, nici pe cea din localitatea Călanul Mic. „Casa de la Sânicoară, pe care o «vândusem», ne-o confiscase Statul, cu tot ce era în ea. Cea pe care o cumpărasem la Călan ne-o luase înapoi proprietarul. Banii pe care îi împrumutasem ni-i luase Securitatea.“ Ion Beg, în lucrarea Traian Dorz – 100 – Închinare la împlinirea centenarului, tipărită la Editura Traian Dorz în 2014, descrie că poetul creștin s-a văzut înconjurat de oamenii legii de îndată ce a coborât din tren în halta Călan-Băi, fiind apoi însoțit până acasă, unde a avut loc o percheziție. În 1958, conform unor date deținute de Securitate, acesta ar fi fost preocupat de reorganizarea grupării creștine, interzisă de regimul comunist: „După dizolvarea asociației «Oastea Domnului» continuă să întrețină legături pe mai departe cu conducători și membrii acestei asociații prin scrisori și prin legături directe.“

În 1952, când, conform Deciziei MAI nr. 5 08/1952, a fost încadrat în C.M. (colonie de muncă) pe timp de 60 de luni, au mai fost arestați Cornel Ruse și Opriș Ioan, despre care spunea: „Nu aveam să-l mai văd decât după aproape cinci ani, afară, la Călan, într-o zi iarăși de mare necaz pentru el. L-am îmbrățișat cu bucurie atunci și i-am dat cât ajutor i-am putut, fără a-i aminti nimic de cele petrecute în celula 64“.

Deși a decedat în 1937, Gheorghe Muntean este menționat în Hotărârea de preschimbare a dosarului de verificare deschis pe numele poetului Traian Dorz la 20 decembrie 1965 în acțiune informativă individuală, unde se arată că „la baza deschiderii acțiunii a stat faptul că susnumitul în calitate de conducător al acestei asociații a desfășurat activ acte de propagandă dușmănoasă la adresa regimului nostru, în această activitate fiind sprijinit de alte elemente ca: Pop Alexandr, Moldoveanu Nicolae, Popa Petru, Marinii [sic!] Nicolae, Munteanu Gheorghe, toți făcând parte din conducerea pe țară a acestei asociații religioase ilegale“.

Conform unei note a fostei Securități din 1958, „Dorz Traian și-a continuat activitatea sa în cadrul organizației religioase «Oastea Domnului» și de la anul 1956 când a fost eliberat de la domiciliu obligatoriu pe care l-a avut într-un sat de pe Câmpia Bărăganului, stabilindu-se în comuna Călan.“ În apărarea sa, poetul creștin afirmă că întreaga colaborare dintre Biserica Ortodoxă și „Oastea Domnului“ nu constituie niciun pericol pentru securitatea BOR sau a statului, întrucât în toate adunările care au loc nu se desfășoară niciun fel de activitate subversivă care să lezeze în vreun fel integritatea acestora. În cele din urmă, prin sentința 510 din 19 noiembrie 1959, acesta a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 16 ani de închisoare sub motivul că „s-a încadrat în secta religioasă «Oastea Domnului» din 1930, activând până în 1959 când a fost arestat. A colaborat la mai multe ziare ca Oastea Domnului, Isus Biruitorul, Familia creștină și altele și în articolele scrise a făcut comentarii și caricaturi cu conținut legionar, fascist și anticomunist de susținere a războiului antisovietic și calomniere a orânduirii sociale din URSS. A intrat în legătură cu diverși legionari fugari cărora le-a furnizat materiale de propagandă“. În aceeași perioadă era arestat și Petru Popa.

A făcut în total 18 ani de închisoare pentru un ideal în care a crezut toată viața și de care nu s-a dezis nicio secundă. Aflat în detenție, a fost chemat la Ministerul de Interne, condus în perioada aceea de Alexandru Drăghici, care a fost și deputat de Hunedoara, căruia i-ar fi arătat că „ostașii“ pot fi elemente pozitive, „că sunt oameni cinstiți, doar că doresc să fie lăsați a se întruni, a se ruga și cânta împreună“. Traian Dorz a trecut la cele veșnice la 20 iunie 1989, în localitatea natală. După 1990, multe dintre manuscrisele sale au fost publicate în Sibiu și Simeria, la edituri precum „Oastea Domnului“ sau „Traian Dorz“.

Apreciat scriitor de limba germană și pastor evanghelic în satul Batiz, Călan, la momentul arestării sale, Harald Siegmund a cunoscut, la fel ca Traian Dorz, abuzuri ale regimului totalitar. Pe 19 septembrie 1959, prin Sentința nr. 342 a Tribunalului Militar Brașov a fost condamnat „cu unanimitate de voturi, prin aplicarea art. 209 pct. 2 lit. a şi b aliniatul penultim Cod Penal, la 10 (zece) ani muncă silnică şi 5 (cinci) ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale“. Alături de el au mai fost condamnați în același proces alți patru scriitori de limbă germană din România: Andreas Birkner, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg și Hans Bergel. Din lotul celor 5, Harald Siegmund a primit cea mai mică pedeapsă.

Procesul din 1959 al scriitorilor germani s-a desfășurat în orașul Stalin (astăzi Brașov), loc puternic afectat, ca alte centre industriale, de noua putere. „E important să înțelegem că în 1959 în Orașul Stalin se prelungea un război - al doilea război mondial. Învinuiți de naționalism, cei cinci erau germani din România care, într-un fel sau altul, își apărau identitatea germanofonă“, scria Cornel Ungureanu în revista Orizont, din 29 iunie 2007. Mar­torul principal al acuzării a fost Eginald Schlattner, condamnat, la rândul său, în noiembrie 1959, la doi ani de închisoare corecțională cu interdicție civilă pentru „tăinuirea delictului de înaltă trădare“ și confiscarea în întregime a averii.

Cum rezultă din diverse cercetări publicate în volume sau reviste științifice, complexitatea acestui dosar „a fost rezultatul faptului că Securitatea a încercat să dovedească vinovăția membrilor lotului prin interpretarea textelor lor literare. Această complexitate a creat mari dificultăți ofițerilor de Securitate, care au fost nevoiți să apeleze la serviciile unei comisii de experți care au interpretat textele literare ale celor cinci membri ai lotului“ (Corneliu Pintilescu, Procesele politice ca instrument de represiune politică în România comunistă: cazul Procesului Scriitorilor Germani, Braşov 1959, în Rupturi şi noi începuturi, Germanii din România după două războaie mondiale, Editura Hannelore Baier, 2014). Cu atât mai mult că textele erau scrise în limba germană, ancheta a avut unele dificultăți.

Pe 3 august 1955, printr-un ordin al Direcției Generale a Securității de la Bucureşti, se cerea Direcției Regionale din orașul Stalin identificarea şi lucrarea informativă a scriitorilor germani din localitate. Se apreciază că acesta ar fi putut constitui un punct de plecare al viitorului proces.

Ca urmare a unei serii importante de note informative, se arată, „regionala de Securitate Stalin deschide inițial un dosar de verificare informativă de grup în 30 iulie 1958, iar în 1 octombrie 1958 dosarul de verificare informativă de grup se transformă în dosar de urmărire informativă de grup «privind Hans Bergel» şi ceilalți membri ai lotului“.

Harald Siegmund

În 1962 au fost eliberați din închisoare Harald Siegmund și Georg Scherg, ca, după doi ani, în urma decretului de amnistiere cu numărul 411, emis în luna iulie 1964, să fie eliberați și ceilalți: Andreas Birkner, Hans Bergel și Wolf von Aichelburg. În 1968, prin Hotărârea 37 a Înaltei Curți de Justiție din România, cu toții au fost reabilitați și declarați condamnați pe nedrept din cauza mărturiilor mincinoase date de Eginald Schlattner, care în romanul Mănușile roşii, publicat în anul 2000, abordează literar tema trădării şi a vinei.

Născut pe 19 martie 1930 în Brașov, ca fiu al lui Friedrich și Ana, Hans Bergel s-a mutat la scurt timp după absolvirea studiilor teologice în Batiz, Călan, unde a fost pastor între 1954-1958. A debutat cu versuri în revista Volkszeitung, la vârsta de 27 de ani, pe când slujea aici. Motivul arestării sale s-ar fi datorat și unor sonete, în manuscris, găsite în locuința sa din Batiz.

După eliberarea din închisoare, Harald Siegmund a trăit în Timișoara, în 1972 reușește să emigreze în Germania, stabilindu-se în München. În detenție a fost coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989), scriitor, critic literar, eseist, publicist, doctor în drept constituțional, convertit la religia creștină ortodoxă în închisoare.

În volumul Jurnalul fericirii, care „se înscrie între cărțile excepționale ale literaturii române contemporane“ (Ion Pop, Dicționar analitic de opere literare românești, vol. II, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 1999), Nicolae Steinhardt îi face o descriere elogioasă fostului pastor din Batiz, Călan. „Bruder Harald Sigmund - căci aşa îl cheamă, îndeajuns de Wagnerian - se dovedește dintr-odată a fi minunea aceea pe care pușcăriașului îi este rareori dat s-o întâlnească, dar de la care, când dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mândru, de neînfrânt, politicos ca în salonul prințului de Conţi unde se servește le the à l’anglaise, mereu zâmbitor și demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipa să învețe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îți dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crâncenă vrăjmășie față de vremurile de astăzi şi împotriva democrației din tramvai la orele de vârf“ (Jurnalul fericirii, Editura Polirom, 2008).

Localitatea Batiz, în care a slujit scriitorul, poate i-a fost predestinată, dacă ne gândim că aici își are originea preotul Petru Șinca, important membru al Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, la începutul secolului XX, director al Băncii Corviniană din Hunedoara, care a trăit și slujit în Batiz. În anul 1909, Nicole Iorga scria referitor la o controversată personalitate teologică, Ioan Ţircă, cel care, potrivit mai multor surse, ar fi fost contracandidatul lui Atanasie la alegerea de episcop din 1697, iar în anul 1700 a fost arestat din cauza falsificărilor efectuate în procesul de obţinere a hirotonisirii în Ţara Românească: „(...) Din rândul preoților celor mai cărturari și mai isteți, se ridică Ion Circa, sau Țircă, din Batiz, și, strângând iscălituri de preoți, caută a se face recunoscut ca episcop; urmărit de catolici, prins, pus în fiare, el află adăpost, ca unul ce se dăduse drept unit cu calvinii, la sinodul din Cetatea de Baltă, în casa acestora de la Aiud (...)“ (Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. II, Tipografia „Neamul românesc“, 1909). Se confirmă în acest fel o importantă comunitate creștină, din confesiuni diferite, pe acest teritoriu încărcat de istorie.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22